Motto:  Şi mi-am silit inima să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa,
         Nebunia şi prostia, dar am înţeles că aceasta este vânare de vânt!
          Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi
          Înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte amărăciunea. (ECLESIASTUL – 1; 17 şi 18)

Ion Cincă – Profesorul. De la rigoare la candoare

Profesorul meu, cum îmi place să-i spun, era un bărbat cu trăsături cumane, emana un şarm discret, dar, în acelaşi timp, ceva din fiinţa lui te ţinea la o distanţă cumsecade, te obliga să faci exact gesturile care trebuie, să spui doar ceea ce are importanţă în comunicarea cu el. Venea dintr-o veche şi înstărită familie de moşneni munteni, greu încercată de tăvălugul comunist. Căzuse în plasa lui Ceauşescu, întinsă de acesta întregii Românii, în 21 august 1968, cu celebrul discurs anti-sovietic, care a lăsat impresia unei mari deschideri către valorile libertăţii. Foarte repede avea să se dumirească – tot circul lui Ceauşescu, din 68, nu era decât un mizerabil rapt de conştiinţe, magistral drapat semantic şi gestual. Cunoşteam această amărăciune a Profesorului, o văzusem şi la tatăl meu care, spre norocul lui, nu a apucat să se înscrie în partidul comunist.