Un misionar al canonizării literaturii exilului

Am spus-o ori de câte ori am avut prilejul, recuperarea moştenirii culturale a exilului anticomunist românesc şi integrarea măcar a expresiei lui literare în canonul naţional, după revoluţia din ’89, întârzie să devină un proiect şi o politică de stat de oarecare coerenţă chiar şi după condamnarea oficială a comunismului pronunţată în discursul preşedintelui Traian Băsescu din 18 decembrie 2006 cu ocazia şedinţei camerelor reunite ale Parlamentului României. Sigur, nu se poate spune că în aproape 20 de ani de „libertate” nu s-a făcut nimic în acest domeniu. Meritoriu, există, de pildă, înfiinţat prin Hotărâre de Guvern, şi funcţionează din septembrie 2003, un Institut Naţional pentru Memoria Exilului Românesc însărcinat, printre altele, cu „efectuarea unor studii în ţară şi străinătate pentru cunoaşterea în toată complexitatea a fenomenului exilului românesc”. Sub patronajul M.S. Regelui Mihai I şi condusă de directorul Instituţiei Dinu Zamfirescu, cu finanţarea Institutului, apare periodic o publicaţie de la început interesantă deşi greu vizibilă, Caietele INMER. Să nu uităm bogata Arhivă online a Instituţiei şi cu atât mai puţin activitatea Saloanelor INMER desfăşurată în ambianţa atât de saturată cultural a Palatului Cantacuzino (Muzeul Naţional George Enescu)! Oricât de scrupuloşi am fi noi în a aduna într-un tot acţiunile de certă valoare dar şi „firimiturile” şi a contabiliza ceea ce s-a realizat efectiv notabil la nivel statal, impresia generală rămâne că în domeniul recuperării activităţii creatoare a intelectualităţii din exil ne aflăm pe un teritoriu cu mult prea sărace izbânzi