Întrebarea esenţială la care caută să răspundă orice antropologie de factură metafizică este aceea care cuprinde şi depăşeşte cele trei mari întrebări filozofice formulate de Kant: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este permis să sper? Ea sună derutant de simplu: Ce este omul? Numai că, e suficient să aruncăm o privire în istoria gândirii pentru a vedea cât de dificil, de complex, de contradictoriu poate fi răspunsul. Din confruntarea directă şi indirectă cu această întrebare s-a născut prima carte a filozofului român Mihai Şora, Du Dialogue intérieur, publicată de prestigioasa editură pariziană Gallimard, în 1947. Subtitlul ei este chiar Fragment d’une Anthropologie metaphysique (2). Miza întrebării cu privire la esenţa omului nu este pentru autor în primul rând teoretică (motiv pentru care problema nu e formulată abrupt), ci existenţială. De răspunsul la ea, reuşeşte el să ne convingă încă de la primele rânduri, depinde întreaga orientare a vieţii sale (3). De altfel chiar motto-ul cărţii este cât se poate de revelator cu privire la semnificaţia vitală a unei gândiri asupra omului: „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. La o lectură grăbită am găsi aici o nostalgie paradisiacă a vegetalului, numai că omul, deşi trebuie să trăiască, adică să crească şi să rodească (pentru că „de creat nu poate crea, numai Dumnezeu fiind creator”), având spontaneitatea, firescul şi dezinvoltura unui copac, trebuie să rămână totuşi om. Lucrul nu e deloc uşor, ba se poate spune că definitoriu pentru fiinţa umană este chiar greutatea de a fi ceea ce este. Mai urgentă şi mai importantă decât o definiţie gen animal raţional ş.a. în care omul nu se regăseşte decât parţial, misterul fiinţei sale depăşind constant orice tentativă de a-l „rezolva”, ar fi încercarea de a stabili cauzele ce-l determină pe om să nu aducă roade la fel de firesc ca orice creatură naturală.