– Domnule Viorel Padina, însuşi Nicolae Manolescu, acest… Titu Maiorescu al Cenaclului de Luni, recunoaşte că există asemănări între poezia dvs. şi cea a lui Mircea Cărtărescu (subliniind, că nu epigonic), prin „intertext, ludic, comic şi toată acea savoare retro a clişeelor de limbă”. Şi totuşi, Poemul de oţel a apărut târziu (în 1991, la mulţi ani după ce a primit premiul de debut al Editurii Cartea Românească), când gloria lui Cărtărescu îi dăduse pe dinafară. Doar cenzura şi cerbicia dvs. să vă fi privat de gloria pe care o meritaţi?
– Să-ţi fie clar, prietene: aici e vorba de soartă, aloo… Şi cenzura, şi cerbicia, şi comunizmu, şi gloria lu Cărtă vs antigloria mea, şi „revoluţia”, şi cronica lui N. Manolescu – la care te referi – fac parte din soarta acestei cărţulii, riguros împletită cu destinu meu, aşa cum (cât de cât) văd că-l ştii… Chiar cronica aia a lui N. Manolescu se intitulează aşa: Soarta unei cărţi. Când Florin Mugur şi Mircea Ciobanu au vrut să vadă cine va lua Poemul de oţel la redactat – imediat după publicarea rezultatelor concursului de debut din 1982 –, şi fiindcă amândoi ar fi vrut să fie redactor al cărţii, ei au dat pur şi simplu cu banu, în faţa mea, pe covorul holului editurii CR, spre a vedea ce zic sorţii. A ieşit, atunci, Mugur, şi cu toate astea n-a fost să fie el până la urmă, fiindcă, după ce m-a tot amânat ani de zile pe motiv că nu e momentu, că încă n-a reuşit să păcălească vigilenţa odioasei Cenzuri et alea, alea, l-am recuzat, pur şi simplu, ca să folosesc un termen procesual-civil, cerându-i lui G. Bălăiţă să-mi schimbe dreakului fricosu de redactor, pe care l-am imortalizat ad-hoc prin vitriolante epistole (o parte din ele se pot citi pe blogu meu Epistolar iepocal).