Chiar aşa. Scriu despre mine ca despre altul, „sunt în proces” şi n-am voie (e o lege nescrisă care spune să mă abţin) să fac pe nebunul… Mi-am propus să abandonez această colaborare, să le fac pe plac duşmanilor, dar Argeşul crede că n-a venit încă vremea să dau de gustul decepţiei: că pot sta liniştit pe baricada mea şi să meditez la „patima lucrurilor ce trec”. În condiţiile în care „numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor”. Chiar dacă libertatea de expresie e interpretabilă public la noi. O vreme, mulţumind iar redacţiei pentru bunăvoinţă, voi mai tatona terenul minat al limbii române, să mă aflu şi eu în treabă. Îi dedic textul de faţă scriitoarei Elvira Iliescu, care mi-a ordonat să nu-mi întrerup rubrica.

Scriu despre mine ca despre altul. Altul – are 58 de ani şi-şi vede inutil de drum. Se simte, o tot repetă (să-i intre lui bine în cap), „călugăr la bloc”… Scrie aici pe 26 octombrie. Pe 3 noiembrie 2008 are proces cu Uniunea Scriitorilor din România-USR (reprezentată de N. Manolescu, preşedintele ei, care a cerut Justiţiei să-i fie interzisă semnătura critică, ştiţi, „de la data… la data”, în numele apărării USR de „calomniile” lui, devenit pericol literar), la Judecătoria sectorului 4, al doilea termen, şi nu are de gând să se ducă, să fie umilit, directorul general al USR i-a telefonat să nu-şi trimită nici avocatul, că „Domnul Manolescu a retras, în scris, prin avocatul său, acţiunea”. O fi adevărat? Dar dacă va fi judecat „pe fond” în lipsă, fiind proces civil? În citaţia a doua chiar asta se subliniază, că procesul poate fi judecat şi în absenţa „părţilor”. În definitiv, s-ar bucura să rămână fără semnătură, ar scăpa de toate grijile scrisului. Nu mai are de apărat nici un principiu, scriitorii români (fiecare e buricul pământului) l-au învăţat minte.