APOLOGIA PRELUDIULUI

Stau tolănit cu faţa în sus, cu mâinile sub ceafă, pe somiera din camera de zi. Conform obiceiului statornicit mai demult şi anume când vremea îmi prisosea cu ghiotura, îmi ţin pleoapele întredeschise ca să filtrez lumina şi aşa prea multă, căci, cu vârsta tot mai înaintată, nu mai suport prea-plinul de orice fel, inclusiv insolaţia, fie şi moderată.
Stau, cum spuneam, pe somieră şi meditez la timpii ce trecură şi mă apucă o tristeţe fără cauză, o tristeţe în starea cea mai pură: ca ninsoarea ori ca desfrunzirea…
Îmi amintesc…
Îmi amintesc, ce?
O, da, îmi amintesc, înainte de orice, zilele petrecute în Doiceştii copilăriei, zile superbe… ca nopţile de august cu lună plină, şi mai ales de una mai specială dintre toate. De ce mai specială? Fiindcă e unică în înşiruirea de banalităţi cu carul, cu teleguţa, cu vagonul…
Era o duminică de început de toamnă consumată în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. (O, Doamne, încurcate sunt căile tale!)
Era la începutul dimineaţii, era la începutul lumii, când se alegea apa de uscat.
Era frumos, şi călduţ, şi mai aparte, fiindcă plenul familiei a decis încă de alaltăieri să mergem la Târgovişte să ne facem nişte (câteva) poze de familie, că trece vremea „ca funicularul” (spusa tatei Gheorghe) şi nu ne-am învrednicit să avem una măcar.