Orice încearcă un scriitor să exprime (între coperte, în interviuri, în spaţiul public ori cel de intimitate maximă) stă sub semnul autobiografiei, al interiorităţii maxime! Orice cuvânt spus este „carne din carnea sa”, într-atât de organic opera pare a fi o continuă scriere cu sine. Scriitorul adevărat se are  în vedere, permanent, pe sine. Pretutindeni, vorbeşte despre sine, despre ceea ce simte şi gândeşte, despre aspiraţiile, bucuriile şi necazurile sale. G.  Călinescu atenţiona cu temei că opera se confundă cu biografia. Şi, totuşi, ,,cine vorbeşte în operă?’’, cum punea problema, legitimă, Eugen Simion, în ,,Întoarcerea autorului’’. Cine contează, în definitiv? Omul sau opera sa?! Simion pune accent pe operă în detrimentul vieţii autorului, pentru că, spune „noua nouă critică”,  biografismul beuvian ar fi detestabil. Mai nou, „opera” îşi creează „autorul” de care ar avea nevoie. „Am acceptat şi eu, recunoaşte Simion, cum au acceptat atâţia, disocierea lui Proust dintre omul care scrie şi omul care trăieşte şi m-am bucurat fără rezerve când am aflat că, în fine, autorul a fost trimis la plimbare”! Într-o asemenea viziune critică, ar trebui să ne bucurăm, o dată cu Eugen Simion, că oricare poate fi trimis la plimbare! Şi au şi fost trimişi „la plimbare” de o mulţime de „teoreticieni” care au umplut rafturile bibliotecilor cu studii stranii, într-o păsărească năucitoare, a la Turnul Babel, încât e nevoie de un nou Maiorescu, de cineva care să denunţe „beţia de cuvinte” din cultura română contemporană!
De ce simte scriitorul nevoia acută de a se confesa?! Îndeosebi, fiindcă vrea să spună adevărul despre sine. Eminescul nostru nota în manuscrise că:  „Sunt mândru că pot fi / Aşa cum alţii nu-s. Ei slabi, eu tare./Ei mint – eu adevărul îl spun, căci nu mă tem/De-a lui urmări”. Din fericire, câţiva  scriitori (cei care vor înfrunta veacurile) au spus adevărul, fără teamă, chiar dacă au fost, fiecare, pe rând, printre contemporani, rătăciţi, nemângâieţi, ca nişte suflete fără parte.