Moto: „Lectura nu este o realitate inferioară realităţii vieţii, ci ea face parte din viaţă, putând fi, ca şi viaţa, diluată, derizorie, o escapadă în neîn-semnătate, după cum poate fi marea aventură a spiritului, o abordare a primejdiei celei mai acute, chiar calea de acces la dumnezeire ori întâlnirea cu moartea”. (Ion Papuc)
Din multitudinea de definiţii pe care le suportă eseul, cea care se potriveşte la Ion Papuc este următoarea: proza în care personajele sunt idei. Scriitorul de filozofie (România Press, Bucureşti, 2008) este un volum de eseuri care ne sugerează mereu şi mereu, pe timpul lecturii, definiţia de mai sus. Textele au o limpezime firească, epică, aş zice, şi deloc tulbureala cu pretenţii de abstracţiune de la alţi eseişti români contemporani. Limpezimea aceasta vine, desigur, din rafinamentul de cititor asiduu, de receptor avizat al istoriei, al artei, iar ideile – nu forme îngheţate, zise la conservă, ci construcţii mereu vii – sunt învelite în savuroase divagaţii, tot idei, în fond, divagaţii-parabolă, precum cele din textul despre Sadoveanu şi… „limba moldove-nească”. În plus, rămâi cu plăcuta senzaţie că – într-o perioadă când timpul ni se pare mereu insuficient – Ion Papuc a citit şi s-a instruit şi pentru noi, descifrându-ne taine şi sensuri şi înţelesuri pe care noi n-am fost vrednici a le descoperi ca cititori. Aşa se întâmplă în De sărăcie şi moarte, unde e analizat textul original al lui Rilke în paralel cu varianta românească a lui Mircea Vulcănescu, în cele din urmă rezultând un eseu despre Rilke şi Vulcănescu deopotrivă. Despre Rilke, găsim aici încă un eseu, privitor la descoperirea de către autorul Elegiilor duineze a unui  Dumnezeu „necanonic dar viu, de întâlnit la răscruce de drumuri”, în spiritualitatea Rusiei pravoslavnice.