Alexandru George a vorbit pe larg în vremea din urmă despre „ciudăţenia cazului său” în literatura şi, totodată, viaţa literară românească, bizarerie, dacă nu e prea mult, constând în faptul că mai bine de 20 de ani s-a ilustrat vrând nevrând într-o activitate publicistică de rezervă (de istoric literar, critic, eseist şi traducător), decât răspunzând vocaţiei sale adevărate de romancier. Motivele sunt cunoscute de acum, „am fost un rezistent – scrie domnia sa, rezumând exemplar esenţialul problemei – un ins care, beneficiind de apartenenţa la vechiul regim al României (de dinainte de anul 1948 al secolului XX, n.n.) dar şi de o fericită precocitate, m-am considerat un continuator şi cultivator al valorilor unei societăţi pe care comuniştii (s.n.) nu s-au mulţumit să o distrugă, dar au vrut s-o şi excludă din memoria generaţiilor, care nu o cunoscuseră şi care «beneficiau» de altă formaţie morală şi intelectuală”. Nu am stat să număr, recunosc, culegerile de articole varii ale lui Alexandru George, încredinţate spre publicare chiar şi unor edituri obscure, deşi mă prenumăr printre nu puţinii cititori fideli ai „contribuţiilor” de acest tip ale literatului – unul dintre cei mai de seamă, consider, ai ultimilor treizeci de ani din secolului trecut şi până astăzi –, însă în oarecare măsură mă consider absolvit de vină, dacă iau seama şi constat că ştiu, iată, exact titlurile celor cinci romane publicate de domnia sa, ba, spre deosebire de alţii – să nu fie cu supărare! – am şi citit pe rând toate aceste cărţi: Caiet pentru…, 1984; Dimineaţa devreme, 1986; Seara târziu, 1987; Oameni şi umbre, 1996: Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1998…