Moto: „Viaţa reală este guvernată de instinctul erotic. Recunoaştem fiinţa prin sex, ca semn al trăirii şi al mărturisirii”. (Dumitru Ungureanu)

Cum să începi prezentarea romanului lui Dumitru Ungureanu, Lia Mora (Editura Nemira, 2001), subintitulat „încercări narative despre Autor, Opera sa & relaţia lor incestuoasă”? Ei, cum? Aş putea porni brusc: Lia Mora este cel mai important şi mai profund roman erotic din literatura română. Dar şi de ar fi aşa, până la sfârşit n-ar mai trebui să scriu o recenzie propriu-zisă, ci să justific propoziţia primă. Nu că ar fi foarte dificil, dar… cuvântul din poveste… Deşi, într-o literatură în care se scrie mult mai mult decât se citeşte, în care confuzia de valori e criteriu estetic împământenit, noi, ăştia care citim cărţi şi le prezentăm, ar fi necesar şi să ne asumăm nişte sentinţe, precum cea de mai sus. Şi asta, cu atât mai mult cu cât Dumitru Ungureanu este un prost manager al cărţilor proprii. Dar ce înseamnă – prin contrast – un bun manager al propriului scris? Păi, e scriitorul care le dăruieşte cărţile criticilor cu dedicaţii unsuroase, apoi îi pistonează cu telefonul să-i citească opul, să scrie despre el, ba cere prietenilor cronici, chiar dacă aceştia n-au spaţ de publicaţie, dar primeşte textele şi le plasează la gazetele altor prieteni şi tot aşa. Ungureanu, nimic! Am citit acest roman fără să mi-l fi dăruit autorul, l-am citit, mi-am dat seama că avut parte şi de o difuzare… ca la noi, şi-am fost şocat de valoarea lui, lucru care mi se întâmplă, vai, atât de rar. Dar de ecouri pe măsură nu am cunoştinţă.