„Murdari, ticăloşi, orbi şi goi,/Fără gânduri şi oase,/Plutim spre-ntâlnirea cu noi,/Prin întâmplări mătăsoase,//Să ne regăsim iar şi iar,/Pentru o vreme şi încă o vreme,/În acelaşi pustiu sanctuar,/La răscruci de blesteme.//Ne îmbie în oglindă poteci/Către fântânile ei cangrenate,/Când înălţăm spre cer cupe reci,/Cu râsete însângerate.“ (Rătăcitorii), mărturiseşte poeta Allora Albulescu în recenta carte de versuri intitulată Patimile pianinei, editată de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi Editura Nouă, 2007. Prefaţatorul cărţii, scriitorul Radu Aldulescu, precum şi scriitorul şi editorul Horia Gârbea, prin cele câteva fraze pe care le-au scris, au reuşit să dea girul necesar acestei cărţi şi, totodată, să atragă atenţia cititorului în privinţa autoarei. Cele mai bune poezii din această carte a Allorei Albulescu nu sunt uşor de citit. Deşi la lectură pare un text uşor, el (textul) este voit lunecos şi poate înşela atât cititorul, cât şi lectorul. Această „trecere din mistic în existenţial“, aşa cum foarte bine a remarcat prozatorul Radu Aldulescu, îi reuşeşte în totalitate Allorei Albulescu. „Minciuna începe cu mine/în fiecare dimineaţă când mă/ trezesc într-o nouă ficţiune şi/mă prefac în eu, îmi/adun obrajii prelinşi peste/faţa de pernă brodată cu/lacrimi, îmi/pun solzii pe ochi după ce mi-am/plivit mătrăguna din priviri/şi iar şi iar/coloana vertebrală mi-o/zvârl în cele patru vânturi, să/alerg în nesfârşita alergare şi în/ risipire de mine/până când, vă asigur, eu/nu mai sunt eu…“ (Dez-egotizare). Iată una dintre numeroasele feţe ale raportului poetei cu cotidianul, raport care, spre finalul poeziei, este întrerupt brusc şi aspiră la condiţia absolutului. Dez-egotizare e una dintre puţinele poezii din această carte în care autoarea nu simte nevoia de-a face parte dintr-un grup, ci se simte cu mult mai bine în acest rol, fără a se supune unei ierarhii de multe ori mai puţin conciliante. Autoarea ştie să subordoneze actul poetic dispoziţiei psihologice în aşa fel încât resentimentul care rezultă din această subordonare să pară totuşi „ca şi cum totul ar fi fost normal“.