„Când frunzele tremură nu-i treaba rădăcinilor”
                                                       Proverb

Cu antologia Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înşişi şi ţara lor (ed. Compania), Petru Romoşan nesocoteşte neocanonul care cere să pui în ghilimelele deriziunii cuvântul patrie, să combaţi lozinca patriotardă ceauşistă cu… lozinca antipatriotică, ba să-ţi bagi şi organele genitale în ideea de ţară. De la versuri excremenţial-patriotice (semnate de Potopin, Ţugui, Ţărnea, Felecan şi tot neamul lor), s-a ajuns la „căca-m-aş în poienile tale, patrie”; de la narcisism s-a mers spre autodispreţ; de la Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie la Fuck you, România, urlat de trupa Paraziţii.
Dacă intri în corul celor care califică (b)ovină vocea identitară, tragi foloase. Cum foloase trăgeau, în vremi staliniste, „Amicii URSS” pentru care a fi patriot însemna să iubeşti… Uniunea Sovietică: „URSS/noi suntem prietene/două mii de secole/fără întrerupere”, suna un joc de copii.
Oportunismul globalizant îţi cere să respingi, să dispreţuieşti valorile tradiţiei româneşti. „Dar cum să dispreţuieşti poporul din care faci parte? Poţi cel mult să-l judeci. Cum judeci tot ce intră în destin”, constata Octavian Paler în dialog cu Daniel Cristea-Enache.