Politica românească de orice fel, inclusiv cea culturală, dacă acasă îşi dă în petic, apoi pe plan extern se dă în stambă. Ce va să însemne darea în stambă s-a văzut vara aceasta, când Institutul Cultural Român, al cărui conducător este H.R. Patapievici, şi-a dat de două ori poalele-n cap, o dată la Berlin, când a expediat ca moralişti nişte „băieţi” reşapaţi, sperând că povestea n-o să răsufle, şi a doua oară la New York, unde a ales ca arta românească să fie reprezentată de nişte „analfabeţi de avangardă”, vorba lui Umberto Eco. Pentru chestia cu exhibarea textilelor intime, o fi de vină şi încălzirea globală – cum să stai la costum, îmbumbat până la ultimul nasture, pe aşa caniculă? –, dar  şi modul din ce în ce mai lax în gândire al lui H.R.P., care a trecut de la Platon la nihilismul şi nudismul cultural.
Căldură mare! Se încing creierele, se înfierbântă spiritele, se împart taberele. ICR de-o parte, de cealaltă mass-media şi cetăţenii indignaţi; în prima tabără, adepţii libertăţii în gândire pentru oamenii leneşi, de cealaltă – radicalii şi revoltaţii în numele românismului. Se trage din orice poziţie şi cu orice, de la ouă clocite până la obuze de tip Dike Bertha, sunt puse la bătaie tunurile cu apă chioară şi furtunurile de vidanjă. Se tună şi se fulgeră în presa tipărită şi audiovizuală, se organizează echipe de zgomote, iar avocaţii părţilor ies la bătaie cu argumente şi contraargumente. Fanii ambelor echipe aplaudă sau huiduie, după caz, fie din convingere, fie din interes, în timp ce mulţimea stă ca la urs, gură-cască.
Adepţii purismului carpato-mioritic, ai realismului şi ai carelor cu boi, un fel de ecologişti băştinaşi, au sărit ca arşi în numele tradiţiei, revoltaţi, nevoie mare, pe motiv de lezmajestate la adresa artei româneşti, uitând că mai anţărţ Brâncuşi însuşi fusese luat cu „huo!” de către Academia Română şi că, ani buni, Coloanei i se spunea în bătaie de joc „sula lui Tătărescu”…