După ieşirea unui filosof din puşcăriile generalului NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, fie că era, fie că nu era, trebuia să devină musai „orb”: Dacă luăm cazul „orbirii” silite a lui Noica, acesta de pildă, trebuia să nu mai vadă, să nu mai înţeleagă ce-a vrut să spună „idealistul’ Platon (v. Isabela Vasiliu Scraba, MISTICA PLATONICA, Ed. Star Tip, 1999) cu philia lui îmbibată de misticism, care în comunism se spunea că este „obscurantism”.
Într-un capitol din volumul nostru englez-român din 2000, NAE IONESCU PRIN DISCIPOLII SĂI: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă (www.geocities.com/ isabelavs) notasem (la p. 91) că „în vremuri de stupid materialism, bine păzit şi silit spre ambiguităţi, Noica ajunge să scrie că însăşi filosofia – care la Platon înseamnă elevată preocupare cu cele netrecătoare – ar fi conştiinţa mai bună pe care o reprezintă pentru noi un altul, dacă el ne iubeşte în esenţa şi nu în aparenţa omenescului nostru (Noica în vol.: Platon, DIALOGURI, trad. Papacostea, 1968, p. 242)”. Formularea s-a fixat ferm în capul lui Liiceanu, care şi-a însuşit-o cu orbirea lipsei de discernământ generată de mutilarea marxist-dialectică a mentalului său fraged la vremea şcolirii.