Domnule redactor-şef,
Aţi publicat în numărul 6 (312) al revistei Argeş un articol semnat de Liviu Ioan Stoiciu şi intitulat E bine să se ştie („despre o ticăloşie”). Cum textul face dese referiri la persoana mea, mă văd silit să vă cer un drept la replică. Rog, de asemenea, ca acest text să fie publicat integral şi, aşa cum cere legea, scrisă sau nescrisă a presei, în aceeaşi pagină în care a fost publicat şi articolul la care se referă. Vă mulţumesc cu anticipaţie.
În fapt, despre ce este vorba. Liviu Ioan Stoiciu a fost numit cândva, când redactorul-şef  de atunci al revistei Viaţa Românească a lipsit din ţară mai mulţi ani, redactor-şef adjunct. În această calitate, primea micul salariu de publicist comentator, plus o indemnizaţie care atingea în ultimii ani suma de două sute de lei (noi). În anul 2005, a avut loc un scandal între conducerea redacţiei revistei Viaţa Românească şi conducerea Uniunii Scriitorilor, coeditor al revistei, în urma căruia Comitetul Director al USR a decis trecerea lui Liviu Ioan Stoiciu de pe poziţia de redactor-şef adjunct pe cea de redactor. (Trebuie spus în paranteză că se lucrează cu două scheme, una a Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, unde toţi suntem încadraţi ca redactori sau publicişti comentatori, primind, aceia dintre noi care suntem numiţi, conform înţelegerii, de către Comitetul Director al USR, redactor-şef sau adjunct, câte o indemnizaţie.) În august 2006, în urma prezentării unui proiect de relansare a revistei Viaţa Românească, am fost numit redactor-şef, iar o lună mai târziu, Marian Drăghici a fost numit secretar general de redacţie, iar nu redactor-şef adjunct, aşa cum decisese Comitetul Director al USR. S-au ridicat atunci tot felul de pretexte în calea numirii lui Marian Drăghici ca redactor-şef adjunct, abia mai târziu demonstrându-se ce se întâmplase în realitate: pe statul de plată al RPS, Liviu Ioan Stoiciu figura în continuare ca redactor-şef adjunct, încasând minuscula indemnizaţie aferentă postului, în timp ce, din septembrie 2006, toată munca sa cădea în sarcina celui dintâi, aşa cum decisese organismul care avea dreptul de decizie, fiind proprietarul titlului.