Pentru ce să citesc un jurnal filosofic? Gânduri fragmentare, proză poetică a abstracţiunii. E una din cărţile reduse ca pagini prin care treci rapid, o carte ideală pentru leneşii lecturii, culegi cel mult un gând sau uiţi cu desăvârşire totul, ai senzaţia unui lucru oarecum facil, a unei filosofii de neofit, dacă poate fi numit aşa.
Am impresia că ideea de jurnal filosofic vrea să surprindă asemenea poeziei inconstanţa gândului, părţile sale înalte, vârful aisbergului. De altfel, la Constantin Noica titlul este un fals îndrumar întrucât nu avem o oarecare cronologie a aventurii spirituale, părţi ale incipitului ori ale dezvoltării filosofice, ci mai degrabă fărâme de filosofie cum îşi nota un alt gânditor român cartea (Le journal en miettes – Eugene Ionesco), fraze răzleţe cu puţină carne textuală în raport cu importanţa subiectului. Senzatia mea este că Noica parcă ar fi vrut cu obstinaţie să gândească aşa, în bucăţele, de parcă ar fi fost încredinţat că lucrurile importante în filosofie nu se pot spune decât în fulguraţii ale gândului, în fraze intuiţii, revelaţii.
Practică astfel involuntar, cel puţin în această carte şi întâlnindu-se, nu-i aşa, cu formula utilizată de Emil Cioran, o filosofie pythiatică, a transei hiperlucidităţii, a textelor care pot fi aşezate oricum, grupate ulterior sau lăsate în devălmăşie. Obsesia unei purităţi a filosofiei îl aduce la starea de atomizare a discursului, mai degrabă de ocolitor în jurul marilor teme, de entuziasmat culegător al câte unei trăsături a temelor filosofice. Este posibil să fie şi o anume tendinţă a epocii interbelice în prelungirea căreia se aşează neîndoios jurnalul multifrază, întrucât sunt o suită de alţi gânditori români care au asemenea producţii, Emil Cioran, Nae Ionescu, Eugene Ionesco, Mircea Eliade – generaţia Kriterion-ului, dar şi filosofi străini, să zicem Ludwig Wittgenstein.