Ultima Românie a unui obsedat de ţarăRuxandra Cesereanu, universitară plină de iniţiative, scriitoare polimorfă şi o voce cunoscută în Agora românească este pe deasupra ardeleancă şi încă una care nu se dezminte. Cunoscând prea bine adevărul, care nu va fi fiind doar o prejudecată oarecare, şi anume că doar în Capitală te poţi afirma cu adevărat, scriitoarea se simte obligată să mărturisească în finalul celei mai recente cărţi purtând semnătura sa (Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007) opţiunea pentru Ardeal: „M-am considerat întotdeauna româncă şi am ales să rămân în ţara mea. Adevărat, am preferat şi prefer să trăiesc în Transilvania, la Cluj, întrucât la Bucureşti m-aş sufoca, mai cu seamă din pricina nesimţirii şi proastei-creşteri a celor ce locuiesc aici (cu toate excepţiile care există – şi ele există, din fericire – Bucureştiul îmi pare a fi un buric al nesimţirii pământului). Trăiesc la Cluj şi fiindcă nu prea concep să mor altundeva”. Altminteri, o grijulie iubitoare a exactităţii şi nuanţelor de situare, scriitoarea declară că nu reneagă Bucureştiul: „îl detest din când în când, spune domnia sa, pentru grobianism, mahalagism şi miticism: îl admir pentru curajoşii din 21 decembrie 1989 şi mai ales pentru frumoşii nebuni protestatari din Piaţa Universităţii, din 1990. Există câteva locuri unde mă simt relaxată în Bucureşti: Mănăstirea Antim, deja pomenita Piaţă U (cum îmi place să-i spun) sau parcul Cişmigiu (…)”. În anii optzeci ai secolului încheiat am locuit eu însumi temporar în Ardeal unde, cu mai multe ocazii, m-am nimerit aproape de Domiţian Cesereanu, ardelean get- beget, părintele Ruxandrei, persoană cu multiple responsabilităţi în redacţia revistei Tribuna la vremea aceea. E un bun motiv, printre altele, la urma-urmei, să înţeleg mândria afirmării tranşante a apartenenţei doamnei Cesereanu la acest spaţiu cu efect psihic terapeutic pentru domnia sa.