Mai puţin cunoscut de cititorii din România, Vlad Zbârciog este un scriitor polivalent, recunoscut ca atare în Republica Moldova (poet, prozator, eseist), despre care critica literară de peste Prut afirmă că s-a distins mai cu seamă în domeniul prozei: „ca un explorator temerar al sinelui şi al eului, al ideii de eu şi al dimensiunilor umane ale dramaticului simptomatic şi carismatic.”(Tudor Palladi)
Publicat aproape simultan cu volumul de poeme Între timp şi nemoarte, romanul Timp răstignit (Ed. Pontos, Chişinău, 2007) debutează cu un moto semnificativ din eseistica existenţialistului Albert Camus  despre Rostul omului de a nu devia de la moralitate. După un început derulat cinematografic sub forma unor secvenţe – flash-back-uri care determină o mişcare „înainte-înapoi”, trama romanului se lasă descoperită cititorului.
Romancierul surprinde drama bătrânului basarabean Ştefănache în mijlocul generaţiei tinere, o generaţie „care a gustat din libertate, a învăţat destul de repede să caute plăceri, generaţie luminată, descătuşată de prejudecăţi, dar şi de frica puterii, generaţie care-şi obţine trăieşte şi se bucură de viaţă.”(p. 27) În spiritul romanelor antitotalitariste, eroul romanului, fost profesor de istorie, este arestat în timpul unei lecţii şi deportat cu familia pe 6 iulie 1949 în Siberia, Irkutsk. Atmosfera aminteşte de binecunoscutele romane Cel mai iubit dintre pământeni de Marin preda şi Adio, Europa! de Ion D. Sârbu. Urmează interogatoriul , doisprezece ani de detenţie cruntă în închisorile Odesa, Gorki, Veatka unde deţinuţii nu aveau nici nume, nici număr. Pregătirea intelectuală a anchetatorilor lasă de dorit  şi în acest caz. Anchetatorul sovietic îl acuză pe erou de conlucrare cu Coriolan împotriva puterii sovietice, acesta fără a şti că este un personaj din Shakespeare. Condiţiile mizere ale lagărului îl determină pe Ştefănache să se arunce în maşina de zdrobit piatra, dar este salvat. Moartea în acest roman este văzută ca o binecuvântare şi îşi face simţită prezenţa de-a lungul întregii acţiunii , deoarece ea „nu are nici culoare, nici miros. Moartea face parte din categoria de lucruri impalpabile şi de aceea ea nu poate fi percepută  decât cu ochii sufletului.”(pp. 22-23)
Revenit acasă, slăbit, dar cu emoţie în suflet îşi redescoperă familia şi caută să se reintegreze în acest univers. Rămas văduv se va bucura de cei cinci copii ai săi. Pentru Stefănache, copii sunt axa care îl fac să trăiască o stare de oscilare care se va transforma în drama sufletească. Doar doi dintre copii, Adriana şi Mihai, îi urmează principiile de viaţă. Pentru tânăra generaţie, ascunsă după „lozinci sterile”, timpul „răstignit” prin oamenii care au luptat pentru libertate a fost în zadar şi de aici un întreg proces de conştiinţă. Dorinţa aprigă a bătrânului de a uni Basarabia cu Ţara-Mamă este întunecată de această generaţie care a pierdut momentul, optând pentru limbă de stat, grafie latină şi tricolor.
Motto-ul camusian de la începutul cărţii avertizează asupra dificultăţii de a-şi păstra neîntinată conştiinţa într-o lume dominată de absurd. În spiritul şi litera moto-ului cu tentă existenţialistă, Vlad Zbârciog utilizează ca tehnică în roman fluxul conştiinţei împletit cu monologul interior. Poate fi identificată o tipologie de conştiinţe: conştiinţa istorică, conştiinţa estetică, conştiinţa faţă de propriul eu şi mai domestic, conştiinţa conjugală întruchipată de ginerele bătrânului acre trăieşte drama triunghiului amoros. În ciuda impedimentelor vieţii divinitatea este prezentă aducând speranţă în sufletul eroului. Acesta primeşte mesaje  şi este avertizat de vocea divină. Referinţele religioase ca: Matei, Saul, D. Stăniloaie, Iovv fac front comun în combaterea ignoranţei şi minciunii cu cele livreşti: Shakespeare, Eminescu, Platon, Hagel, Bergson, Delavrancea, Cezar Baltag şi alţii.
Există în roman două capitole-prelegeri din categoria romanului eseu. Unul este un curs de estetică în care nu întâmplător este interpretat tabloul „Cina cea de taină”. Iuda va căpăta noi dimensiuni, până la fenomenul Iuda din politică. Celălalt este un cutremurător curs de istorie despre neamul românesc care captează atenţia cititorului alături de studenţii din roman.
Finalul romanului este plin de un lirism înduieşător. Bătrân şi trist, Ştefănache este adus de fiii săi pe meleagurile natale ale Cihorului unde îşi va avea sfârşitul, lăsând în urma sa vorbe înţelepte: „Trebuie să trăim. Trebuie să ne urmăm viaţa, să mergem înainte, să ne onorăm prezenţa în această lume, pe acest pământ.” Poetul Vlad Zbârciog pare să contragă lirismul specific creaţiei sale şi într-o proză apăsat realistă.