„Profesorul P.P. Negulescu a avut un singur ideal, care i-a fost şi metodă în acelaşi timp: cercetarea fără prejudecăţi a adevărului, respectul şi propovăduirea adevărului. Fiind credincios lui însuşi, el a fost credincios tuturor marilor idealuri ale omenirii”.
Camil Petrescu

Într-o generaţie cu nume ilustre, precum cele ale lui C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Ion Petrovici, Mircea Florian, P. P. Negulescu s-a impus prin rigurozitate şi enciclopedism. El a fost unul dintre studenţii apreciaţi ai lui Titu Maiorescu şi cel mai fidel dintre discipolii săi. S-a spus adesea că Maiorescu şi-a plasat în cele două universităţi discipolii săi, pentru a-i continua direcţia filosofică. Aşa este, iar P.P. Negulescu este unul dintre ei.
Plecat la Bucureşti la finele secolului al XIX ca să urmeze cursurile universitare „ce trebuiau să-şi găsească continuarea după dorinţa familiei mele, într-o şcoală politehnică din străinătate – m-am înscris la facultatea de ştiinţe”. Filosoful P.P. Negulescu a ajuns întâmplător la filosofie. Precum odinioară în Evul Mediu, filosoful francez Malebranche, se opreşte întâmplător înaintea vitrinei unei librării din Paris, unde vede cartea lui Descartes, Traité de l’homme. Răsfoieşte cartea şi de la prima citire, inima-i începe să bată; îşi găsise vocaţia.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu P.P. Negulescu. „Orientarea mea iniţială – detaliază P.P. Negulescu – la universitate, era astfel firească, şi aş fi mers mai departe pe acelaşi drum, dacă întâmplarea nu m-ar fi dus, odată, la cursul lui Maiorescu de la Facultatea de Litere (…).