Nu îmi pare rău, ci îmi este rău de la inimă şi gând să dau şi eu vestea: a murit Cezar Ivănescu. Asta e! Şi azi e Vinerea Neagră! A rămas un cântec viu, poate cel mai viu dintre toate ale lui… Îl blestema pe Satan: „Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om” (…) „Fă să-i cadă carnea grea/cum cădea-va după Cântec/mâna mea!”. Mâna a căzut şi de pe grif, şi de pe liră… după ce mâna chirurgului ce îl opera zadarnic o fi căzut şi ea. Azi dimineaţă am scris următoarele rânduri ca miez de posibil poem:

Evuiana Revelation:
Prin aceea ca viaţa străbate,
invers Timpul
naşterea întrerupe eternul
aşadar este întrerupere moartea
iar prin aceea ca moartea ne este

întrerupere a vieţii-duratei
moartea e naştere

Dumnezeu să îl ierte că a fost şi pătimaş! Îi plăceau iubirea, vinul şi tutunul, mai genial decât lui Omar Khayam… Ultima oară am beut din aceeaşi carafă într-o boemă care îmi va rămâne în minte ca un ospăţ cu un înger căzut din dragoste pentru oameni. Fie-i lumina uşoară!

A fost un om care s-a crezut reîncarnat şi chiar se pare că ştia. I-a iubit pe Nicolae Labiş şi pe Marin Preda… Cumva în măsura mândriei lui, de drept într-o lume ca un ring caraghios pe vremurile împuşcatului multilateral de mai târziu niciodată… s-a bătut la pumni cu alt poet bun-nebun Mircea Dinescu! A făcut greva foamei tot pe atunci la Uniunea Scriitorilor, apoi aşa a fost să fie de a mai făcut odată greva foamei, nu demult, cum relata şi Revista Agero…

Ce să mai zici de aceşti doi mari poeţi? Aş zice io, care nu mi-s nici odată nici Mircea, nici Cezar, că greva foamei asta am făcut-o noi, majoritatea poeţilor buni-nebuni ai României „de dinainte şi de după”… ca şi majoritatea românilor de dinainte şi de după… Poate că tot răul cu binele în acest sens sau mai degrabă Noimă: ne-am opintit şi am cântat mai adevărat. În definitiv am făcut-o împotriva morţii şi pentru Deşteptare cum tot strigă Imnul asemenea cocoşilor apocaliptici din satele româneşti ale lui Lucian Blaga. Imnul pe care îl considerăm anacronic! Nu ştiu de ce scriu aceste cuvinte dar mai ales de ce îmi amintesc ştirea aia milenară „dacii mureau râzând”! Parcă a cânta nu e a râde?! Altfel? Am fost gelos o vreme din iubire pe acel Cântec! Când eram mai tânăr şi la trup curat… Şi noi doi, dar mult mai mulţi… am fost geloşi pe Îngerul Căzut, da!

CEZAR IVĂNESCU nu a fost un mare poet, ci este un poet adevărat al Românilor.

Fie-i lumina uşoară!