„…să vină Moartea – Dike, încă o mai aştept
cât viermele ce-n centrul Pământului visează!”
        sau
„…teamă mi-i, Prinţul meu iubit
de mine cel mai mult
şi de acel demon
care din mine coborând
m-ar privi cu chipul eternităţii…
…
atâta bucurie clipei morţii
Ţara Morminţilor obnubilând…”

NOI, cel (cei) care l-am cunoscut şi „altfel” (decât restul lumii) din timpul de peste-o viaţă (37 de ani trecuţi!), pe Cel ce şi-a fost Sieşi un Prinţ (mult iubit) vom suporta durerea crudă a neînchipuitei dispariţii a Cezarului Poeziei noastre contemporane – POETUL CEZAR IVĂNESCU.
Niciun Poet, şi nimeni, nimeni, chiar şi-n toată lumea contemporaneităţii, n-a răscolit în sublimare şi-n ontic, pe albul hârtiei, spectrul Morţii, precum Cezar Ivănescu. Dacă în Zilele Mari şi-n nopţile acestui Paşte 2008 (timp sfânt al Morţii şi Învierii christice) aş fi avut putinţa (pe cât avut-am dureroasa dorinţă) să stau lângă neînsufleţirea Poetului şi să citesc continuu doar motto-uri despre şi întru Moarte, din opera sa, desigur că până la plecare timpul ar fi fost nedrept de strâmt.