Ştiu ce credeţi, dar nu vă fac nicio vină. Aţi prins şi voi din zbor frânturi de judecăţi, firimituri de idei, una-alta… Aşa că, până la urmă, aţi ajuns să credeţi ceea ce n-aţi avut nici ocazia, nici timpul şi nici răbdarea să verificaţi. Pur şi simplu, în mintea voastră, scriitorul este un personaj de culise, unul care lucrează în taină, pe muteşte, neştiut şi nevăzut de nimeni, cam în felul păianjenului viclean, ascuns în lăstăriş, care îşi întinde pânza lipicioasă, urmând să constate ulterior dacă şi ce anume s-a nimerit să se prindă în ea. Haideţi, recunoaşteţi! E altfel de cum spun?… Va să zică, după părerea voastră, scriitorul se află cumva la mâna hazardului. Jalnic! Eh, aflaţi că lucrurile nu stau chiar aşa! Cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Pentru că sunteţi aici, trebuie s-o spun: îmi e imposibil să scriu pentru un public oarecare, fără chip, fără nerv. Cum s-ar zice… pentru cine s-o nimeri. Păi, cum vine asta? Să le vorbesc unora care stau de la început cu spatele la mine? Să cerşesc atenţia unor oameni care nici măcar nu ştiu că exist? N-aş fi oare în postura caraghioasă a crainicului de pe micul ecran care se umflă în pene şi se străduieşte să fie convingător taman când sonorul aparatului este închis ori defect? Îl vezi cu cât zel foloseşte mimica emfatică a persuasiunii, dar fără ca cineva să-l poată auzi şi, mai ales, fără ca el s-o ştie. Jovialitatea lui e tâmpă, e golită de orice sens, agitaţia lui seamănă tot mai mult cu gesticulaţia unui înecat… Un personaj aparent comic, dar mai curând unul ce merită plâns, căci eventualul efect comic e pe muchie de cuţit. Or eu, să am iertare…, eu sunt viu, sunt aici, în carne şi oase. În plus, tot din acest motiv, nu vreau să par nici tipul de autor ce joacă rolul mortului în păpuşoi, care se „dizolvă” subtil în „spatele” textului, pentru a-l lăsa să vorbească, vezi Doamne, de la sine. Prostii, fandoseli! Singurul care vorbeşte în textul meu sunt eu. Cel puţin, asta îmi place să cred.