Se împlinesc o sută de ani de când scriitorii români s-au reunit într-o structură birocratică a breslei lor, într-o „societate” cu personalitate juridică, perpetuată — în 1908 a apărut proiectul primei Societăţi a Scriitorilor Români (SSR), iniţiat de tinerii scriitori bucureşteni Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi Emil Gârleanu (adunarea de constituire l-a ales pe Cincinat Pavelescu preşedinte, cu statut după model francez), care avea să funcţioneze oficial din 1909 (în urma unei adunări generale, a fost ales preşedinte Mihail Sadoveanu). Natural, li s-a reproşat că e o societate a scriitorilor României Mici, că nu erau cooptaţi scriitori importanţi de dincolo de Carpaţi. Datorită disensiunilor colegiale, atât de bine cunoscute la scriitorii români dintotdeauna, până la Marea Unire din 1918, preşedinţi ai SSR au mai fost: Emil Gârleanu (din 1911), Mihail Dragomirescu (din 1912), Duiliu Zamfirescu (din 1916, cu sediul mutat la Iaşi din cauza războiului mondial) şi iar Mihail Sadoveanu (din 1917). Din 1918, SSR îşi reia activitatea la Bucureşti sub preşedinţia lui Mihail Dragomirescu… În sfârşit, SSR reprezenta scriitorii României Mari. N-am de gând să fac un istoric al SSR — se susţine că perioada 1926-1932, cât a fost condusă de Liviu Rebreanu, a fost „cea mai fastă”. Alţi preşedinţi ai SSR de acum: G. Diamandy, Corneliu Moldoveanu, Octavian Goga, N.M. Condiescu şi N.I. Herescu, până în 1944. Ultima adunare generală a SSR a avut loc în 1944 şi l-a ales preşedinte pe Victor Eftimiu.