Civilizaţia dialogului ca modus vivendi 

Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir, Parelela 45, Piteşti, Ediţia a II-a, 2006, trebuia – ne spune în prefaţa cărţii Leonid Dragomir, omul întrebărilor – să fie o discuţie liberă până şi de ideea de carte.
Mihai Şora este unul dintre creatorii de filosofie ai secolului XX. Model ontologic, gândire consecventă cu sine, trăire consecventă gândirii, iată criteriul de „omologare” a filosofiei autentice, ne avertizează autorul prefeţei. Ca student al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ş.a., Mihai Şora este o rara avis in terra nigroque simillima cygno in caelo (filosoful merită în întregime adagiul latinesc: „pasăre rară pe pământ şi foarte asemănătoare lebedei negre în cer”).
O carte de interviuri – ceea ce nu este Despre toate… – dobândeşte atributele unei scene cu doi actori. (Noica ne-a învăţat că filosofia poate fi narată, spusă la gura sobei. Cartea aceasta ne arată o filosofie jucată.) Cel de al treilea actor, spectatorul, id est lectorul, va rezona în stil diferit, conform propriilor determinări. Prin urmare o carte ca o scenă deschisă.
Ascultându-l pe Mihai Şora cum îşi prezintă profesorii, facem trimiteri (este tot ceea ce ne rămâne). Tudor Vianu: „lecturile lui, pe care ţi le indica întotdeauna, erau metabolizate fără rest şi personalizate. Era un mare profesor de tip clasic. Cursurile sale erau extrem de bine articulate, convingătoare, ca lectura unei cărţi vii, care te prinde” (p. 11). Nae Ionescu: „Era un cu totul alt tip de profesor. Lecţiile sale erau întotdeauna provocatoare (…) Cursurile lui Nae erau pe muchie de cuţit, exista mereu o alternativă (…) Era o artă a spunerii, a oralităţii, a spontaneităţii (dar hai să mergem pe ipoteza rea, a mimării spontaneităţii), desăvârşită. Avea un efect trezitor incredibil (…). Eu n-aş spune că a fost creator de şcoală. Dimpotrivă. N-ai decât să te uiţi la elevii lui: nici unul nu seamănă cu celălalt. Nae îl trezea pe fiecare la propria problematică” (p. 11). (Deşi – cutezăm – un maestru cu vocaţie paideică doar atât face: îşi trezeşte, nu-şi ţine alumnii în regim de condiţionare, rostul maieutului oprindu-se aici, la a suna deşteptarea, fiecare urmându-şi propria rânduială. Ar fi grotesc: o mamă de la care porneşte – să ne ierte Domnul Şora, că nu avem dreptate – o reţea de cordoane ombilicale, comunicând o gelozie fatală.) „Nae era un om cu o viaţă interioară puternică (…) cu o umilinţă de autentic creştin, care alterna cu o vanitate de om de lume. Era deci o personalitate extrem de complexă şi contradictorie” (p. 16). Mircea Vulcănescu: „un tip reactiv. Cred că era omul care ştia cea mai multă carte din toată generaţia sa” (p. 13). Eliade: „permanent în picioare, gesticula abundent, vorbea repede şi evident că nu nimerea din prima cuvântul. Deci mai spunea o dată (…) Ca student te alegeai cu mult mai mult de pe urma lecturii cărţilor sale” (p. 14).

2008-02-07T17:00:00+02:00