Strada pe care tot calc a fost cândva, la începutul întotdeauna obositei mele vieţi, proaspăt pietruită, aşa că, mai ales în zilele cu ploaie, când bocancii fac mai puţin zgomot, m-am putut dedica, adâncit în gânduri, jocului de-a tocitul caldarâmului. Şi, vai, cât am mai urât acest joc pe care mă încăpăţânam să îl consider efemer şi fără sens. De unde naiba era să ştiu că iată, paşii, picioarele mele încălţate cu acelaşi tip de bocanci cu talpă de microporos, cu câteva numere mai mari, aveau să mă tot poarte, încet dar sigur, pe aceeaşi stradă, după o vreme, nu ştiu câtă. Au trecut anii deci, într-un ritm al lor, ritm care, am priceput eu încă de când am deschis ochii minţii, nu ne aparţine. Presimt că mâine mă voi trezi spărgând vântul cu fruntea cu şi mai mare greutate, cocoaşa mă va împovăra ca o pecete, iar tremuriciul pomeţilor, ticul acesta abia perceptibil acum, se va accentua până la paroxism. În acest lac nefericire, în care înot de când mă ştiu, totuşi, nu există monştri palpabili, ci doar uşoare presimţiri ale tenebrelor. Cât despre drum… acesta îmi este extrem de clar şi tocmai de aceea detaliile au asupra mea efectul unui drog, în stare să inoculeze, cu blândeţe, totala dependenţă. Fiecare teşitură a unei pietre, fiecare şanţ ivit după scurgerea unui pârâiaş de lături, fiecare urmă, veche sau proaspătă, orice fir verde, crenguţă uscată, băţ de chibrit, iz, freamăt, gard viu sau mort, găinaţ de vrabie, umbră, foşnet, îmi sunt cunoscute. Cu adevărat aici este domeniul meu. Îl stăpânesc, îl pot influenţa. Un singur gest ar fi de ajuns pentru ca viaţa acestui univers fără istorie să capete o nuanţă de dramatism care, pentru un iniţiat, ar însemna multe. N-am făcut-o însă niciodată. N-am intervenit în nici un fel pentru că n-am vrut să distrug de fapt singura dovadă, cât de şubredă, a cvasi-existenţei mele.