Înainte de a însăila câteva cuvinte despre concertul Filarmonicii Dinu Lipatti, din Piteştiul Argeşului, după cum îmi face bucuria s-o numesc, aşa tânără, frumoasă şi talentată, numărînd 20 de fete şi 27 de feciori falnici, voi reaminti câte ceva, din spusele celor de demult, despre muzică.
N. Bălcescu, în (Opere, 1,59) ne-a lăsat scris că: „Oamenii întâi cântă, pe urmă scriu. Cei dintîi istorici au fost poeţi”, iar C. Bolliac (Opere, II, 47) ne arată că: „Armonia este fiica poeziei”. Ilarie Chendi (Pagini de critică, 280) afirma: „Mare este puterea cântecului! Ceea ce diplomaţii nu pot întrevedea, ceea ce războinicii nu pot birui se cunoaşte prin farmecul cântării!”
Dacă s-ar pune întrebarea: Care este cea mai râvnită artă din lume?, M. Filimon (Opere, II, 376) ar zice: „Muzica este cea mai liberă şi mai civilizatoare dintre toate surorile sale”, Gala Galaction (Jurnal, I, 47) adăugând: „Iubesc muzica! Muzica pentru mine este un prilej de inspiraţie, dar câteodată, un motiv de durere”. N-am putea trece cu vederea cum gândea G. Coşbuc despre muzică: „Melodia a contribuit şi ea la perpetuarea poeziei. Întâi răsună cântecul şi apoi armele, precum muzica întâi şi apoi jocul”.
Am întîlnit oameni care se feresc să asculte muzică în general şi mai ales muzică simfonică. Dacă ne-am aminti mereu că „muzica, în înălţimile şi tainele ei grandioase, este departe de a fi înţeleasă şi cunoscută pe pământul nostru!”
Tocmai aceasta mă face să spun că, joi-seara, 17 ianuarie 2008, la Sala de Cultură a Sindicatelor din Piteşti, Orchestra simfonică a Filarmonicii din Piteşti, sub genericul Beethoveniana, a prezentat un concert de gală, concert grandios, înţeles şi gustat de iubitorii de armonie ai urbei piteştene.
Am remarcat un public elevat şi impresionat de Uvertura Egmont, Concertul Nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol major şi Simfonia I în Do major, dirijate cu o măiestrie de neegalat de Tiberiu Dragoş Oprea, care a fost răsplătit din belşug cu voinice aplauze.
Solistul Cătălin Dima, tânărul artist de o modestie rară, ca persoană, dar virtuoz strălucit, dansând pe clapele pianului, cu o precizie de neegalat, a însufleţit pe auditorii care aplaudau cu exuberanţă.
M-am întrebat: unde se risipeau cei 43 de artişti piteşteni ai Filarmonicii, toţi, fete şi feciori, plini de tinereţe, talent şi frumuseţe, dacă nu se înfiinţa Filarmonica, gospodărită de Jean Dumitraşcu? Dacă Primarul Tudor Pendiuc nu ar susţine-o, cu drag, din bănuţii gospodăriţi ai contribuabililor piteşteni?
Cînd am auzit pe gospodarul piteştean că va începe anul acesta zidirea unui Templu al Muzicii, m-am bucurat din inimă.
Poate avea noua ctitorie chipul unui pian deschis cu sunetele care curg spre ceruri sau al unui contrabas care dă contur şi substanţă: muzicii care învăluie inima şi sufletul cuprins de sfîntă înfiorare.
La atâtea activităţi, care uneori ne strivesc puterile, acum se adaugă bucuria muzicii, care înaripează.
Dorinţa lui Beethoven s-a împlinit şi în Piteştiul european: „Vreau ca la ascultarea muzicii mele să ţâşnească scântei din sufletul semenilor mei!”
Allegro con brio!