Atipică în ceea ce se vrea canon al generaţiei sale (de debut), poeta Liliana Rus are, în Scrisoare domnului Şirato, Editura Carminis-2006, ceva din fantezia poeţilor damnaţi, densitatea trăirii în autobiografismul imaginar tinzând să detroneze realitatea obiectivă şi să fixeze ipotetic, în graficul existenţial auctorial, itinerariul spre paradis. (Re)constituirea epistolelor lirice scrise în după-amiezi-de-uitare se face prin exerciţiul asumării destinului poetic cu acelaşi naturalism acaparator şi reconfortant cu care autoarea şi-a propus să deschidă ferestrele virtuale ca pe o prelungire mentală a ferestrelor propriu-zise.
Anticul Caylus, cel care propunea o suită de tablouri după opera lui Homer, voia să facă din folosul unei poezii pentru pictor piatra ei de încercare şi din numărul de tablouri pe care poezia le oferă artistului, un criteriu de clasificare a poetului. Revalorificând criteriul în (post)modernitatea liricii, el ar constitui cu siguranţă un studiu interesant, cu multiple valenţe şi mutaţii astăzi, dacă ne gândim că locuirea într-un tablou este, de fapt, conştientizarea unei rame, tatonarea marginilor şi întoarcere în sine a culorilor.
Drumul cel mai scurt între autoare şi destinatarul propus – ca model, ca ideal sau interlocutor efectiv – este scrisoarea, motiv literar cu largi extrapolări, mijloc de confesiune cu mesaj subtextual: introspecţie, însingurare asumată, nevoie de evaziune şi, în acelaşi timp, de solidaritate umană. Prin urmare, ea asociază ceea ce este vizibil cu ceea este posibil – preferând să nu zăbovească ireductibil între limitele pe care le are arta plastică şi optând pentru tablourile poetice, cea mai bună parte a liricii.
În general, multă poezie feminină se pierde prin faptul că secvenţele din viaţa şi trăirea concretă devin casante în transpunere lirică, se usucă precum florile strivite într-o carte (şi păstrate mult timp) doar pentru că-ţi amintesc de ceva şi nu pentru miasma din catifeaua petalelor, pe care oricum n-ar putea să o reînvie. În poezia Lilianei Rus ceva din savoarea şi mireasma locurilor înflorite sub condei rămâne mai mult timp în peisaj, întârzie să dispară, ceea e o dovadă că autoarea îşi alege cu grijă esenţele pentru o ikebana lirică.