Scriam cu ceva vreme în urmă despre volumul Denisei Popescu, Laminaria. Catrinel (Ed. Tiparg, Piteşti, 2004) şi spuneam cu această ocazie că este o carte a tensiunilor sufleteşti în care efortul poetei e de apreciat şi că Denisa Popescu e un autor demn de urmărit. În 2005, la aceeaşi editură, poeta a publicat volumul Scheletul meu de muselină. Cu o exactitate de chirurg, scriitorul Mircea Bârsilă a făcut o prezentare scurtă dar obiectivă pe coperta IV a acestui volum obligând astfel cititorul la o atenţie maximă în actul de lecturare a textelor acestei poete. După cele scrise de profesorul Mircea Bârsilă, mie nu-mi rămân prea multe de descoperit în acest volum, astfel îmi păstrez resursele pentru următoarea carte a autoarei iar din aceasta supun atenţiei următorul text: ,,Se uită la mine ca un peşte fără mistere. Impecabil şi singur, împrăştiat în celulele femeilor pe care le-a avut doar o noapte. Spinarea i s-a încovoiat atât cât să vrei să-l salvezi. De la înec, de la incendiu, de la sinucidere. Cumpără o femeie, apoi o vinde. M-a vândut şi pe mine şi-am hotărât să mă pedepsesc: înainte de a face dragoste, mai înainte de a mi se face milă, îngenunchez şi cer tăria de a muri o dată şi încă o dată…“. (p. 54).
În recenta carte intitulată Cele mai frumoase depresii (Ed. Tiparg, Piteşti, 2007), poeta afirmă: „A doua moarte mi s-a întâmplat de curând. Nu are importanţă de ce am murit. Este mai important felul în care ceilalţi m-au scos din mintea lor. Cu ceva obidă, cu ceva curiozitate (pe dinăuntru, pulpa sărutului e mai dulce), cu ceva fierbinţeli (orice urmă din mine i-ar putea infecta), cu tăieturi precise în carnea vie, astfel încât să curgă sânge puţin. Scoasă, în sfârşit, afară, mă uit şi la ei, şi la mine. Parcă suntem mai frumoşi aşa, separaţi, parcă şi răsuflarea ni se înnoadă ca la paradă, amintirile nu mai au oase, sunt fluide şi iau orice formă le iese în cale… Mi-e bine aşa, moartă. Şi e abia a doua oară. “ (p. 5)