Motto: „Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat artişti ca Tudor Gheorghe şi Gheorghe Zamfir”.

În timp ce se transmitea în direct Festivalul Zavaidoc, la TV Favorit pe banda rulantă de jos se succedau dedicaţii pentru soţii, pentru copii, pentru părinţi, pentru bunici, pentru unchi şi mătuşi, pentru şefi şi amante toate plătite şi, desigur. Şi iată deodată un mesaj fără expeditor precis: Să mulţumim lui Dumnezeu că ni i-a dat pe artiştii Tudor Gheorghe şi Gheorghe Zamfir.

Drum fără întoarcere
Se urzeşte o tradiţie. Se încropeşte o istorie. Prima ediţie, de anul trecut, a Festivalului Zavaidoc, a fost o încercare. Cea de a doua care a avut loc de curând, o confirmare. Caravana a pornit la drum. Drum de dus, fără întors. Ca un râu spre marea cea mare. Vor fi meandre, revărsări, poate scăderi de debite, aluviuni, vârtejuri, dar nu-i vor seca izvoarele.
Este adevărat că încă de pe acum repetarea insistentă a cântecelor lui Zavaidoc ameninţă să ajungem la un fel de suprasaturaţie. Nu se poate ca în ediţiile următoare să se lege iarăşi calul de acelaşi leuştean, să galopeze calul bălan cu şaua verde, să se arunce în foc fetele când aud de Zavaidoc… Se vor găsi desigur, alte şi alte variante. În definitiv marele cântăreţ nu prin copii, chiar dacă ar fi absolut fidele, îşi poate supravieţui, ci prin perpetuarea spiritului său creator. Adevăratul Zavaidoc nu este cel pe care îl auzim, ca şi Gheorghe Zamfir, ca şi Tudor Gheorghe, el este cântăreţul care trebuie văzut. Pentru că face parte din categoria artiştilor care nu execută, care nu interpretează, ci trăiesc în scenă. Şi trăirile lor nu pot fi imitate. Pe de altă parte iniţiatorii şi organizatorii festivalului nu şi-au propus să facă din acest eveniment un prilej de omagiere a inegalabilului artist. Mai e vorba de a căuta şi a da la iveală, din tainiţele zăvorâte ale trecutului, cele mai valoroase piese de tezaur lăutăresc, pentru a fi puse în faţa publicului şi, mai ales, de a descoperi talente noi, apte de a înnoda firul rupt al tradiţiei, pe care s-o ducă mai departe. Şi aici s-a reuşit pe deplin. De la copilul de cinci ani, care are mai mult voce decât trup, la bătrânul lăutar de 84 de ani (Florea Voinicilă), singurul supravieţuitor dintre cei care au cântat cu Zavaidoc, la concurenţi de toate vârstele de prin toate judeţele şi din cele două capitale ale românilor Bucureşti şi Chişinău, la profesori universitari doctori şefi de catedră la Conservator – Constantin Prunoiu, cu ansamblul lui de săteni –, la orchestra Zavaidoc, la corul de copii cu acelaşi nume, la lăutarul modern Ploieşteanu şi, în sfârşit, la Gheorghe Zamfir.
Tot atât de adevărat este că muzica lăutărească de la rapsozii care cutreierau satele şi care poposeau pe la curţile boiereşti şi chiar voievodale, şi chiar mai încoace, ca Barbu Lăutarul sau Anton Pann, era una de petrecere în intimitate, de spus la ureche. Festivalul de la Piteşti a reuşit s-o ridice la rangul de concert, în săli cu sute de oameni care ascultă cu solemnitate un ritual din templu.