Hermeneutul se află în culpă atunci când crede că, în spaţiul textului, el se poate substitui autorului. Fiinţele nu sunt interschimbabile. Interpretând o producţie discursivă, hermeneutul creează el însuşi o producţie discursivă. În funcţie de capabilitatea de a pune în scenă în mod funcţional şi revelator semnificanţa operei primare, interpretarea se instituie ca înţelegere, ca text de gradul al doilea. Mai mult, o producţie, ea însăşi interpretare, poate deveni obiect hermeneutic al unei interpretări de gradul al doilea, adică un text de gradul al treilea. Când interpretăm interpretarea dată de Heidegger lui Parmenide, Kant sau Nietzsche realizăm o interpretare de gradul al doilea, adică un text de gradul al treilea.
Dacă suntem permeabili la ideea că orice text se întemeiază ca interpretare, ni se impune evidenţa că gradul textului şi gradul interpretării se egalizează. Putem individualiza aici axioma interpretării infinite: interpretarea unei interpretări este tot o interpretare. Interpretarea constituie un proces infinit. Baleierea infinităţii ar putea constitui doar o interpretare identică la detaliu cu obiectul interpretării sale. Citim cu interes interpretări, căutăm anume unele interpretări. Deşi nu credem că un interpret poate înţelege autorul „mai bine decât s-a înţeles el însuşi”, principiul fundamental al lui F. D. E. Schleiermacher, admitem că o interpretare poate ajunge mai valoroasă şi mai revelatoare decât textul a cărei interpretare este.
Interpretarea poate să-şi complexeze obiectul. Mai mult, interpretarea poate fi uneori căutată spre lectură fără nici un interes pentru obiectul interpretării. Când citeşti câteodată G. Călinescu şi R. Barthes şi rămâi integral în aparatul lor limbajual, încât nici nu contează tema sau obiectul epistemic. Prin Heidegger, de exemplu, până şi obiectul epistemic se poate pierde.