Exceptând principiul relaţiei cauzalitate-efect, cea mai comună ipostază filozofică a existenţei noastre în lume este că orice, rău sau bun, urât sau frumos, stupid ori inteligent, infatuat ori modest, are un sfârşit. Vestea proastă e că, în relativitatea măsurată a liniarităţii temporale, noţiunile raportate la prima categorie au, de regulă, un grad sporit de durabilitate. Specificul situaţiei dâmboviţene, ţinând de mediocritatea unanim aurită, rezidă în exagerarea acestei stări.  
    “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa, 3:16). Întocmai precum cronicarul va fi vărsând cuvinte fierbinţi peste mixtura valahă ce se lăţeşte de la o zi la alta.
    S-au scurs săptămâni după săptămâni fără ca nimic notabil să mai vândă leşinatele publicaţii de tarabă ori să încălzească spoitul interes al atracţiei televizate. Aceleaşi acuzaţii  de corupţie nedovedite în justiţie, aceleaşi bănuieli de colaborare cu hăitaşii Securităţii dezise de membrii CNSAS, aceleaşi mârâituri scăpate de ziariştii care confundă obrăznicia cu demnitatea şi insulta cu rigoarea logică la adresa puţinelor conştiinţe treze şi dezbinate ale naţiei. O naţie mocnită la foc mic.