De o carte a lui Nicolae Manolescu te apropii cu prudenţă mai ales când ştii că porţi cu tine trusa de instrumente critice şi la uşa arhitecturii sale literare vezi o coadă destul de mare de viitori „căpşunari” literari. Mulţi tineri au impresia – şi de ce nu, am avut-o şi eu cândva – că dacă scrie despre ei Nicolae Manolescu gata s-au şi impus în literatură, că înseamnă realmente ceva. Probabil că Manolescu va supravieţui în orice istorie literară, dar nu sunt sigur de soarta emulilor săi.
Cu asemenea scrupule mă plimbam pe Bulevardul Cărţilor hotărât să mă ţin departe de orice ar suna a Manolescu. Totuşi, pe firmamentul unei clădiri se citea un titlu agresiv: „Decalogul criticii literare”. Cum ne aflăm în oraşul imaginar al culturii sunt posibile probabil şi asemenea reclame. În viaţa noastră obişnuită nu se văd nicăieri, pesemne că oamenii preţuiesc mai mult lectura unei pungi de detergent decât a unei cărţi.
Hai la şcoală!, mi-am spus, la un profesionist al literaturii sperând ca la gura de ieşire să mă înfăţişez ca un profet literar cu decalogul învăţat pe dinafară. În clădire multe uşi reprezentând tot atâtea editoriale, forma în care criticul se exprimă la revista pe care o conduce,  „România literară”. După ce intru în câteva încăperi şi constat un aer prăfuit, politic, dau să mă retrag. Dar ieşirea nu e posibilă decât după ce am deschis toate uşile articolelor şi atunci, resemnat, îmi scot penseta şi eprubetele critice din trusă şi încep să colecţionez substanţele care să mă metamorfozeze într-un alt comentator literar. Curând am adunat o recoltă destul de bogată, dar nu dintr-un singur loc cum m-aş fi aşteptat. Familiarizat de acum cu titlurile destul de lungi de pe uşile manolesciene, mă îndrept spre articolul de la care a plecat numele volumului.