Henri strănută din nou. Ploaia insistentă i-a şubrezit încheieturile mucede. Abia aşteaptă să ajungă acasă, să-şi lepede pardesiul care miroase a câine ud, să strige la nevastă să-i facă un ceai fierbinte, să se retragă în bârlogul lui şi să se apuce de scris. Să scrie, să scrie, până o să i se usuce mâna. Ca un ţipăt, scrisul să i se reverse dincolo de marginile foii de hârtie, să iasă pe coşul casei sau prin crăpăturile zidurilor şi să zguduie oraşul din temelii, ba nu, nu oraşul ăsta împuţit şi nerecunoscător, ci capitala cu instituţiile ei de cultură cu tot, să răvăşească bibliotecile, să despice în două amfiteatrele, să rupă lanţurile monumentelor, să învie mumiile de prin muzee, să spulbere tencuiala şi să dea la iveală cocoşeii de aur ascunşi în pereţi, să-l facă să se cutremure pe Nobel însuşi în cavoul lui, să se azvârle în eter, ţipătul, nu amărâtul de suedez, în nori, în cosmos, chiar prin vechea antenă din vârful Casei Scânteii. Ca o scânteie va aprinde el atmosfera stătută a acestui Pământ năuc de atâta învârtit în gol! Fir-ar să fie de treabă! Un’ te uiţi numai încuiaţi, spiritualitatea-i praf şi pulbere, lumea cască ochii la scurgerea timpului, principiile estetice sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei, discursul literar e încălzit la roşu pe nicovala clasei muncitoare, cărţile junilor nu sunt decât apă de ploaie, se învârt după coadă în plină criză a autosuficienţei referenţiale! Şi? Şi ploaia asta mocănească nu se mai opreşte… tot timpul cât a durat cenaclul a tot ţârâit, fără a izbuti să astupe gura vreunui veleitar. Iar a trebuit să asculte poemele alea interminabile despre amoruri pierdute.