E ca mierea. O întinzi pe-un coltuc sănătos de pâine neagră, ea mai nu vrea, mai se lasă, se clatină, groasă şi umedă, o prinzi cu dinţii, dinţii te dor, gura toată se agită ca un stol de păsări şi mierea zvâcneşte, în sfârşit, pe limba ta şi în cerul gurii, plăcerea e o vietate cu pulsul 100.
Coniţa Lena este ca mierea. „Miere” ar fi al doilea ei nume de poetă. Numele din acte, de pe scrisori şi petiţii s-a îngropat într-o viaţă cu alţi oameni, care n-au mai urmat-o (n-au putut, nu s-au priceput) în viaţa pe care-o trăieşte acum, printre câini şi pisici, vrafuri de reviste şi manuscrise libere şi fericite sub soare, într-o casă mare, la Piteşti, ridicată de la pământ doar pe jumătate.

– Spune, buna mea prietenă, există misoginism în literatura zilelor noastre? Te-ai simţit vreodată ca şi exclusă, privită dintr-o parte, cu priviri anume, marginalizată sau tratată cumva de sus, doar pentru că eşti femeie?
– Un fel de misoginism, poate. Bunii mei prieteni (poeţii, bărbaţii) spun că am cronici admirabile doar de la critica… masculină. Dar să zicem că asta mi se aplică mie. În literatura română, n-aş zice. Dimpotrivă. Autoarele iau marile premii – şi la poezie, şi la proză. Şi numesc aşa, la întâmplare: Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada, Rita Chirian, Angela Marinescu, Nora Iuga… La proză, Ioana Bradea, Cecilia Ştefănescu, Florina Ilis…
Exclusă, marginalizată, tratată de sus, doar pentru că sunt femeie, nu m-am prea simţit, fiindcă n-am vrut să mă simt aşa şi pentru faptul că excluderile mari le va face Timpul, nu marginalizarea pe criterii care mai de care mai isteţe…