Probabil că aceasta este o tendinţă generală, care nu ţine doar de specificul din Balcani: moartea este o piatră de hotar şi pentru cel dus, şi pentru cel rămas, oriunde pe glob, fie că e vorba de un tribuţ uitat prin  pădurile defrişate ale Amazonului, înalta societate scăpătată de pe malurile Tamisei ori o veselă mahala ţigănească în curs de formare la marginea Romei. Pornind din cele mai vechi timpuri, cu cât răposatul s-a aflat mai sus pe scara socială, cu atât supravieţuitorii s-au zbătut să se înscrie în corul postum al apropiaţilor ori măcar al lăudătorilor în hohote (imaginaţi-vă funeraliile de care ar fi avut parte Hitler dacă ar fi căzut victimă vreunui complot prin 1941-42). Intimitatea politicianului sau a omului de cultură cu mortul constituie adesea o clauză testamentară cu urmări directe.
Plecând de la dictonul latin tradus prin aceea că despre morţi nu se vorbeşte decât despre ce-au făcut ei mai bine în viaţa lor, românii au ridicat tradiţia milogelii mortuare la rang de ştiinţă exactă. După moartea lui Corneliu Coposu, de exemplu, o seamă de lideri ţărănişti mărunţi au început să etaleze brusc nu atât admiraţia lor faţă de defunct, cât aprecierea fără margini pe care Seniorul o manifesta la adresa lor, chiar dacă în regim de extremă discreţie, precum şi intenţiile domniei sale despre viitorul lor, ignorând faptul că majoritatea trecuseră bine de 75 de primăveri. Din păcate, planurile fuseseră aproape retezate din scurt de o soartă nedreaptă şi un cancer grăbit. Pe baza propriilor mărturii, însă, câţiva dintre turnătorii secunzi ai ţărănismului de după kaghebiadă au reuşit să-şi consolideze poziţia la cârma partidului şi să-l elimine pe Ticu Dumitrescu din rândurile lui cu portretul Seniorului în mână.