Nu sunt eu văcarul satului. A fost să fiu profesorul de limbă şi literatură. Pe văcar l-am găsit cu burta sfâşiată de coarnele unui taur furios. Zăcea în mijlocul cirezii strânse roată în jurul lui. Îl lingeau vacile cu limbile lor lungi şi aspre. Ca pe un bolovan de sare. Îl lingeau de sânge. Îşi ridicau boturile cu nările în vânt, zbierau răguşit şi se apucau din nou să-l lingă. Nu mai rămăsese nimic din el. Îi lingeau acum oasele albe.
Nu este cireada mea. Nu am în ea nici măcar o coadă de viţel. Am putea să trecem pe alături şi să ne vedem de treaba noastră. Ea este profesoară de desen. Amândoi am studiat la cele mai bune universităţi din ţară, eu la filologie, ea la arte plastice. Amândoi am avut burse în străinătate. Dar tot ce a putut să facă pentru noi tata, consilier judeţean în anii tranziţiei, a fost să ne adune în acelaşi sat, la aceeaşi şcoală. Profesori de ţară…
Nu ne-am luat multe bagaje. Eu duc în spate cortul bine întocmit şi două pături, ea are în raniţă câteva cărţi şi nişte vase de bucătărie. Iar pe portbagajul bicicletei, făcute sul şi înfăşurate în folie de polietilenă, câteva pânze în ulei, pictate de ea, desprinse din rame. Când era studentă, participase la mai multe expoziţii interne şi chiar la una de peste hotare. Se scrisese despre lucrările ei şi avea reproduceri în mai multe reviste. I se prevăzuse un viitor strălucit. Nu mă pricep la pictură. Dar primul lucru pe care l-am remarcat în toate lucrările ei era prezenţa apei. Izvoare, fântâni, pâraie, râuri, bălţi, sate de pescari pe malul mării, bărci pe valuri. Ba chiar o replică a „plutei meduzei”, fie ea cu oameni fericiţi. O  nuntă cu lăutari, cu mireasa care părea o zână a apelor, cu un ginere care părea un Poseidon, tânăr şi blând, cu nuntaşi desprinşi parcă din alaiul lui Dionysos, zeul protector al petrecerilor cu muzicieni şi bacante. Un tablou de pus în templu  dacă n-ar fi acel colţ profan, unde s-au ascuns de ochii lumii, ca să se împreuneze un el şi o ea în pielea goală… Nu am găsit şi nici nu ne-a interesat altceva. Călătoream pe biciclete. Am pornit în zori de zi, dacă se mai putea numi aşa acest timp sub un cer care şi noaptea pare o aşchie uscată şi scorojită, spuzită de bubele stelelor. Pedalam la întâmplare. Unde ne-o duce norocul sau nenorocirea. Deocamdată plutim în derivă. Mai pe urmă vedem noi. Nu se poate să nu găsim un loc sub soare. Care soare?
Nu putem să nu ne abatem din drum când trecem pe lângă cireada de vaci a satului, strânsă grămadă în vârful măgurei. Animalele sunt înnebunite de sete. Iar eu ştiu un lac nesecat, nu prea departe, să tot fie trei kilometri, pe Argeş, la barajul de la Zăvoiul Orbului. Ne rezemăm bicicletele una de alta, ne putem raniţele alături şi încercăm să urnim cireada într-acolo. Dar animalele nu se lasă îndepărtate de scheletul văcarului. Parcă s-ar fi strâns acolo să-l privegheze şi să-l bocească. Unora chiar le pică lacrimi printre pleoape. Şi toate celelalte au ochii umezi. Ridic bâta văcarului. O agit în aer. Încep să lovesc animalele la întâmplare.