Un cunoscut critic literar distingea, recent, între două categorii fundamentale de oameni de cultură: cei care sunt (mai) mereu „gazdă” şi cei care sunt îndeosebi doar „musafiri”. „Gazdele” sunt oamenii cu iniţiativă, binevoitori, care mişcă lucrurile, le pun în scenă, „organizatori de evenimente” care se sacrifică pentru ca alţii să se simtă bine şi apreciaţi la justa valoare. „Musafirii” sunt cei care consideră că totul li se cuvine, se consideră invitaţi de drept, candidaţii din oficiu la premii… Gazdele sunt practicanţii gândirii cu inima, generoşii, înţelepţii, vizionarii. Musafirii – pragmaticii clipei, egoiştii, narcisiştii. Din fericire, există şi excepţii, când musafirul, din obligaţii sociale (vai, reciprocităţile ne omoară!), se transformă în gazdă.
Gazdele preferă să practice cultura, nu să profite de pe urma ei. Excelează în act, nu în discurs. Ei sunt cei care şi-au învins propriul orgoliu, s-au învins pe ei înşişi, în favoarea celorlalţi. Mentalitate de… moaşă. Musafirul e fratele rătăcitor, Odiseu, Cuceritorul de serviciu…