(Notă preliminară: Mă voi preface, în cele ce urmează, că nu ştiu să fac diferenţa între autor şi „personajul care spune eu” şi voi atribui lui Mircea identitatea lui Allan. Aş putea invoca în favoarea mea precedentul că autorul nostru a păstrat numele real, destul de rar în ţara ei, al fetei care i-a inspirat sentimentul & paginile cărţii. Iar cartea…)

Literatură. Şi poate nu de cea mai bună calitate!
Asta ar fi concluzia pe care sunt tentat s-o pun, recitind – a câta oară? – Maitreyi, fabulosul roman al tânărului Eliade. Subliniez tânărului, deoarece tinereţea a fost o valoare pentru generaţia al cărei şef practica programatic experienţele extreme. Despre roman (ce n-a avut totuşi cariera internaţională meritată) nu mai e nimic de spus. Doar o lectură intenţionat cusurgie ar găsi diverse hibe. Nu mă pricep la aşa ceva. Însă şi fără porniri de copil răzgâiat, slăbiciunile, inconsecvenţa, parada, voinţa de-a şoca, de-a provoca, abuzul de exotic se pot lesne decela în pasta fabulatorie azvârlită pe hârtie ca-ntr-un act de expectoraţie, penitenţă sau trufie. Nu-i deloc simplu să judeci obiectiv revelaţiile. Sf. Ioan al Crucii ori Sf. Tereza de Avila îşi exprimă dragostea pentru Iisus ca şi cum şi-ar smulge inimile, ofrandă însângerată pe altarul unei iubiri mai presus de înţelegerea umană. La fel face tânărul Eliade. Cu menţiunea că, vrând să epateze o societate coruptă, el introduce – deliberat sau nu – elemente anume fabricate să răstoarne gustul comun. În acei ani se publicau romane de „mare succes” în limba română: Ultima noapte de dragoste…, Patul lui Procust, Răscoala, împănate cu scene erotice mult mai fierbinţi decât cele din Maitreyi. Sexualitatea era un domeniu încă tabu, iar insistenţa pe subiect părea modalitate normală de-a transgresa nişte limite. Nu toţi autorii puteau să scrie Ulysses, ori măcar Amantul doamnei Chatterly.