Pentru reliefarea ideii de reprezentabilitate în literatura română de ficţiune este necesar să stabilim câteva repere teoretice asupra conceptelor pe care le vom utiliza în acest studiu. Conceptul de simbol (gr. symbolon, „semn” – ilustrând indirect imaginea unui obiect, a unei fiinţe sau a unei idei) a cunoscut, de-a lungul timpului, numeroase interpretări şi clasificări, dar niciodată definirea sa nu a fost standardizată, datorită perspectivelor pe care le implică lămurirea noţiunii în sine, ca o cauzalitate lingvistică a influenţelor religioase şi psihanalitice. Termenul a fost însă preluat de literatură ca „transpunerea într-o imagine concretă a unor realităţi abstracte. Definim simbolul ca fiind figura de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care aparţine lumii fizice, pe baza unor analogii uşor de sesizat.”1 Plecând de la teoria linearităţii semnificantului a lui Saussure, Gilbert Durand, considerându-l primordial în descifrarea semnificaţiei simbolului, susţine ideea pluridimensionalităţii, pentru că imaginea este cea care limitează percepţia mesajului în sine. Această teorie a pluridimensionalităţii este susţinută şi de Jean Chevalier, adăugând însă raportarea la contrarii (de exemplu: cer-pământ, spaţiu-timp ş.a.), dar la gradul de universalitate a individului sau a grupului perceptor: „Cel care percepe un raport simbolic se află în centrul universului. Un simbol nu există deci decât în funcţie de un individ sau de o colectivitate ai cărei membri s-au identificat dintr-un anumit punct de vedere pentru a constitui un singur centru…