Despre poeta Maria Diana Popescu am mai scris în această rubrică. Ce n-am spus atunci, observând mai încoace, în recenta plachetă – Vechimea veşniciei (Editura Tiparg, 2006) – e că poeta e o manieristă. Dar, în acelaşi timp, cred că manierismul nu este neapărat un defect al poeţilor sau, în orice caz, nu unul grav, el ţinând mai curând de stil, de posesia unui stil propriu. Aş da, în acest sens, exemplu de manierism superior, grupul poeţilor şaptezecişti de la Iaşi: Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, unii dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, prieteni între ei, dar în poezie neavând nimic în comun; poate doar faptul că fiecare în parte îşi exploatează stilul până la ultimele resurse şi nuanţe şi consecinţe.