Pusă sub un titlu nepotrivit (agreat de autor!?/ales neinspirat de redactorul cărţii, altfel foarte calificat), volumul Uşă de biserică al Coniţei Lena – desuet nume de împrumut al respectului boieresc cu care prin anii şaizeci ai secolului trecut i se adresau ,,apropiaţii” naşei de botez ai autoarei de astăzi – este un opuscul care, în ciuda copertei cam reci şi neprimitoare, se citeşte cu plăcere şi o curiozitate mereu treze. După ce închei lectura plachetei, cu două piese remarcabile (Lumina; Străluce), dacă se întâmplă să fii o natură năzuroasă, vei reclama imediat faptul că măcar una dintre ele ar fi trebuit să persuadeze de la început captatio benevolentiae cititorului! Un fason intempestiv – te autoconciliezi imediat, după a doua şi a treia lectură: volumul ăsta are negreşit un propulsor care, relevându-se din mers, sfârşeşti prin a-l preţui, dincolo de orice aranjament posibil al unui incipit pretenţios ori elitist.
Manierist nevarietur, în muzicala formulă barbiană din Uvendenrode: cu ,,multe gasteropode!/(ultra) Suprasexuale/ Supramuzicale” (precizez că este vorba de textul astfel intitulat şi nu are a face decât tangenţial cu baladescul ciclului barbian pus sub motoul Poemelor despre sclavie ale lui Poe ), volumul Coniţei Lena pune în text, de la un capăt la altul, o naturaliter erotică pe care cititorul o înregistrează din capul locului, automat, şi de sub tirania căreia nu va mai scăpa decât o dată (?) cu închiderea copertelor plachetei.