De ani buni, peste marmurile, bronzurile şi pietrele brâncuşiene se scurge apa cuvintelor, o apă care adesea diluează substanţa gândirii marelui sculptor. Mulţimea volumelor a ajuns să depăşească dimensiunile operei, iar stratul gros de cuvinte aşternut deasupra îi face uneori sensul de nerecunoscut. Asemenea celor care îşi închipuie că ziua există de dragul cântecului cocoşului, unii îşi imaginează că sculptura lui Brâncuşi îşi relevă adevărul doar prin intermediul interpretărilor critice. Înmulţind genul acesta fantezist, ei procedează precum saşiul care, acuzat că are vedere dublă, protestează că, de ar avea vederea incorectă, apoi cele două luni de pe cer i-ar apărea că sunt patru.
Îngroşarea bibliografiei Brâncuşi e un fenomen cu atât mai îngrijorător cu cât umflarea cunoştinţelor din ultimul timp nu aduce mai nimic nou în înţelegerea operei – cu cât ele se înmulţesc cu atât mai mică este cunoaşterea. Aşa se face că sculptura brâncuşiană a devenit treptat un labirint inundat de puhoiul informaţiilor şi obstaculat de confuziile interpretative. Calea spre adevăr este blocată din cauza prea multului.
Că lucrurile pot sta şi altfel o demonstrează volumul Tăcerea lustruită a poetului sârb Adam Puslojic (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2006).