„…Să pictezi înseamnă să atingi în treacăt nemărginirea…”
(Vincent Van Gogh – Scrisori)
 
Introducere. Cum ne comportăm în faţa necuprinsului, a depărtărilor care se multiplică la infinit, a spaţiului etern-deschis, fără delimitare care să încapă în sfera noastră vizuală, în preajma sentimentului că în afara microcosmosului propriu, atât de aproape şi în mod definitiv departe, într-un spaţiu privilegiat ce ni se refuză cunoaşterii, există ceva magnific prin dimensiuni şi esenţă, un nenumit care ne inoculează stări bizare, ne aruncă în noi înşine, ne dizolvă şi ne cheamă acolo, undeva, cu o forţă magnetică, irezistibilă, copleşitoare – a visa, a melancoliza, a rătăci. În eseul despre melancolie şi semnificaţiile reprezentării peisajului natural, Andrei Pleşu schiţează o istorie pe scurt a raportării fiinţei la natură. De la identificarea ei cu locul pierzaniei şi al ispitei până la socotirea ei un spaţiu-răsfrângere al Creatorului, natura îşi păstrează invariabil un sens pe care toate tendinţele culturale îl vor investiga: acela de labirint metamorfotic, zonă de producere a tuturor miracolelor, spaţiu ce înşală şi amăgeşte privirea, o cheamă spre a vedea lucruri care uneori nu sunt. Romanticii se extaziază în faţa depărtărilor pe care le identifică aspiraţiei lor către marele Tot, tendinţei de neantizare, de abstractizare a lumii şi de înconjurare a ei într-un nimb de mister, expresioniştii caută să mărginească orice peisaj, pentru a-şi ucide obsesia marilor depărtări, a delimita artificial spaţiul şi a-l înstăpâni, flamanzii demonizează spaţiul natural, îl transformă într-unul deşertic şi îl populează cu fiinţe monstruoase, însemn al tuturor tentaţiilor sublunare şi al rătăcirilor ascetice. Dar sentimentul nemărginirii, al pierderii în neant, însoţit de reverii şi narcoze, de fantezii şi melancolie, e mereu acelaşi, în vecinătatea fiinţei cu Dumnezeu şi cu diavolul.