Filosofia românească a marcat în ultima vreme un progres extrordinar. Ea a depăşit sfera de interes a studioşilor şi a specialiştilor, impunându-se atenţiei şi simpatiei unor categorii de cititori din ce în ce mai numeroşi şi mai interesaţi de a o cunoaşte. Aşa se explică apariţia unor lucrări de Istoria filosofiei după ’90 într-un număr impresionant.
Stă în natura spiritului uman de a aspira în mod irezistibil spre realizarea unităţii, dar în timp ce modul cel mai comun în care unii reuşesc să o realizeze este acela al unităţii în uniformitate, forma cea mai grea şi totodată cea mai rară este aceea a unităţii în diversitate. Exemplul acestei unităţi superioare ni-l oferă opera domnului prof. Gh. Al. Cazan, care tratează cele mai variate teme din Istoria filosofiei româneşti reuşind să le confere peceta unei supreme unităţi.
Domnul Gh. Al. Cazan – profesor de Istoria filosofiei româneşti la Universitatea bucureşteană – a început un amplu proiect de „reconstrucţie” a filosofiei româneşti. Astfel, începând cu anul 2001, a publicat lucrarea Filosofie românească de la Zalmoxis la Titu Maiorescu, urmată de lucrările: Scufundarea în adâncuri. Filosofia lui Titu Maiorescu, (2002); Dincoace de Maiorescu: C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici.
Recent, Domnia Sa a publicat cea de-a patra lucrare intitulată: Mircea Florian şi Nae Ionescu. Disputa metafizica datului – metafizica lirică, (2006).
Precizăm de la început că domnul prof. Cazan este un florianist, un gânditor raţionalist.