Cleptocraţia în cultură

O mai fi rămas ceva de furat în România? De ani buni presa, opinia publică, dimpreună cu ecourile lor în instituţiile administraţiei statale, reiau sub forme dintre cele mai diverse acest gen de retorică, banalizată deja, demult lunecată-n derizoriu. Ea a fost dublată mai încoace de ceea ce s-a numit lupta împotriva corupţiei, care s-a vrut un răspuns, dar s-a dovedit mai degrabă o justificare a banditismului economic de cea mai joasă speţă, ridicat la rang de politică de stat, practicat de guvernele postcomuniste. Aşa se face că unii hoţi dimpreună cu hoţiile lor au fost dovediţi – poporul a răsuflat uşurat citind despre ei în presă şi văzându-i la televizor, iar guvernanţii şi-au ajustat imaginea în ochii U.E. Mai mult de atât însă nu s-a făcut şi nici nu s-a vrut. Nu s-a lăsat cu averi confiscate sau cu ani grei de ocnă.
Aşa-zisa democraţie originală s-a dovedit în timp o cleptocraţie. Respectivul termen, prezent în tratatele de economie politică şi sociologie, s-ar potrivit cum nu se poate mai bine acestei epoci a unei tranziţii temporizate, lungite la nesfârşit, întru prosperitatea unei suprastructuri politico-economice. Esenţa relaţiei politicului cu economicul (în primul rând şi mai mult decât pe alte meleaguri – furtul: de bunuri, fonduri, privilegii, putere, toate luate cu japca, pe lângă lege sau prin legi adaptate peste noapte) la o adică se reflectă şi face legea şi în mediile culturale. Adică tocmai acolo unde ar trebui să se întâmple invers: cultura şi forţa spiritului în ultimă instanţă, nu numai să se opună transformării democraţiei în cleptocraţie, dar chiar să resoarbă, să ajusteze imperfecţiunile regimurilor democratice de tradiţie îndelungată.