Poemul ca un concert simfonic

 Mihai Octavian Ioana este un poet cu aplecare spre spectacol, văzând în poezie o reprezentaţie; ceea ce nu presupune/impune lipsa profunzimii. Aş zice că, dimpotrivă, poezia a fost creată în străvechime pentru a fi jucată, eventual cântată şi acompaniată cu diverse instrumente. Alonso şi Concertul (Editura MJM, Craiova, 2006), cel mai recent volum al autorului, este structurat pe două secţiuni distincte: Poemele despre Alonso, respectiv „poemul baroc” Concertul cu un singur spectator.
 În prima parte sunt poeme scurte, dedicaţii ale lui Alonso către Maria, nu neapărat poeme de dragoste sau nu doar de dragoste, dar sigur „trăite” şi îmbinând un anume retorism („Cât timp mă mai cheamă Alonso…”) cu o imagistică bogată şi insolită: „Cât timp mă mai cheamă Alonso/temându-mă/cânt despre o dulce minune.//Ay,Ay! părţile gingaşe/mâinile, gâtul/ frumuseţe aiuritoare.//Tu te scăldai într-un iaz/acoperindu-ţi sânii cu peşti/şi nu mă puteai vedea ascuns/ca o ciupercă prin ferigi”.
 Cealaltă parte a cărţii e un „poem baroc”, de fapt unul simfonic, în mai multe secvenţe, scris fiecare în altă manieră, în acest sens el amintind de Poemul de purpură al lui Mihai Ursachi. Versul vioi, în stil clasic („Visam să fiu un bun poet de curte/Departe, în Valonia sau Flandra/Dar m-am plimbat prin Mureş şi prin Şandra/predând pe sunt şi formele lui scurte.//La plânsul lirei mele toţi flamanzii/să-mi fi zvârlit în pălărie francii/Vinul lor gros să-mi fi muiat bocancii/Căci bucuram şi juzii şi briganzii…) alternează cu textul voit prozaic, cu priză la real(„Mai pot eu oare/să-mi ridic din ţărână capul/patrie,/să te cânt?/Fratele meu ucide pe fratele meu/pe străzi înnebunite/de spaimă şi confuzie./Inima-n mine-i cenuşă,/cuib ticălos/de îndoială şi speranţă neghioabă./Cui îi va fi bine?/Cine va ţine atât de puternic în mână sabia/încât să nu-i frigă tăişul/braţul,degetele?…”).
 Ca o concluzie, Mihai Octavian Ioana, profesor de română, bun cunoscător de literatură, în general, şi fin degustător de versuri, folosind tehnici de ultimă oră, paradoxal, încearcă să întoarcă poezia spre rosturile ei de început şi o face, cred, cu rezultate notabile.

 Romanul realist al unei ardelence din America

 Maria Gold este un nume absolut nou în literatura română. Dintr-o scurtă notă biografică aflăm că are 38 de ani, e din Alba Iulia, e licenţiată în drept şi locuieşte în SUA, la Dallas. Recent a publicat romanul Jurnalul meu de măritată (Editura Semne, Bucureşti, 2006). Titlul ne-ar putea duce cu gândul la o încă o membră a grupului de tinere prozatoare care-şi exhibă nurii, experienţele sexuale şi obsesiile fiziologice, adică universul garsonierei confort doi din Balta Albă în care tinerele traversează epoca descriindu-şi defecarea şi sexul anal. Ei bine, nu! Titlul romanului e derutant şi încă din două puncte de vedere: unu, că nu e ceea ce scriam mai sus şi doi, pentru că în fond nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, ci mai curând cu – pentru a-l evoca pe Balzac – memoriile unei tinere căsătorite.
 Naratoarea îşi relatează viaţa  începând de la 22 de ani, adică exact de la revoluţie. Şi ce e viaţa ei? Pe scurt: naşterea unui copil, mic trafic cu tot felul de mărfuri, cu te miri ce, în Ungaria sau Turcia, pentru a avea bani să poată frecventa – împreună cu soţul – o facultate particulară de drept, absolvirea cursurilor, deschiderea unei societăţi comerciale… Dar pe măsură ce tânăra femeie se descurcă material tot mai bine, viaţa ei de familie e tot mai searbădă, anostă, lipsită de orice perspectivă. Previzibil, are loc divorţul, dar romanul se încheie cu întrezărirea unei poveşti de dragoste noi. De fapt, cartea nu se încheie, un va urma lăsându-ne să înţelegem că va exista şi o a doua parte.
 Proza este frustă şi realistă, crud-realistă, cu mare priză la viaţa nudă a perioadei de tranziţie. Autoarea ştie să treacă nonşalant peste amănuntele nesemnificative, dar ştie şi să le pună în valoare pe cele demne de a fi consemnate, ca nişte borne trasând firul roşu al story-ului. Ea îşi reprimă orice tentativă de a fi… deşteaptă, fandosită, de a analiza, de a despica firu-n patru, rezumându-se la a relata faptele direct, cu sinceritate; faptele mai pe larg, trăirile mai sumar, cu linguriţa. Aceasta este reţeta scrisului Mariei Gold, cu efect garantat. Naratoarea nu e obiectivă totuşi, ea are sensibilitate, cititorul sesizează acest lucru în fiecare pagină, deşi ea nu atrage deloc atenţia asupra acestui aspect, dimpotrivă pare a dori să-l mascheze. După cum are şi feminitate, fără a deveni vehementă sau exhibiţionistă. Romanul este în acelaşi timp şi de dragoste, lucru de înţeles, de altfel, la o prozatoare atât de tânără care scrie la persoana întâi.
 Una peste alta, Maria Gold a scris o carte cursivă, firească, verosimilă, în stilul direct, anticalofil, cuceritor, în fond; poate că viaţa în America a învăţat-o că proza nu trebuie să fie metaforică, sentimentaloidă, stilizată, ci realistă. Compoziţional însă se observă că e vorba doar de un început, romanul rămânând deschis. Un al doilea volum ne va edifica şi asupra structurii, lucru foarte important la un romancier.

 Târgoviştea şi marile personalităţi ale culturii române

 Conexiuni şi interferenţe culturale târgoviştene (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005) reprezintă o carte mai aparte în bibliografia lui Ştefan Ion Ghilimescu, critic, istoric literar, poet şi prozator, dar şi un excelent animator cultural, organizator de mai bine de un deceniu al unui festival literar exemplar: Moştenirea Văcăreştilor. Este vorba de un volum compozit, dar bine închegat în jurul nucleului spiritual/cultural care e Târgoviştea de la începuturi până astăzi. Trebuie spus însă din capul locului că nu e vorba de o culegere de texte de importanţă locală, fie şi numai pentru că „personajele” cărţii sunt mari personalităţi ale culturii române, ba chiar ale culturii mondiale.
 Dar de ce spuneam că această carte este deosebită în cadrul scrierilor lui Ghilimescu? Aici, în ansamblul acesta de articole, scurte eseuri, medalioane, amintiri, autorul nu e doar critic şi istoric literar, dar el îşi devoalează erudiţia şi preocuparea pentru artă şi istorie propriu-zisă (vezi textele despre Cantacuzini, despre dregătorii boiereşti din vremea lui Brâncoveanu, despre Tudor Vladimirescu etc.).
 Aproape toate textele au o latură uşor sentimentală, aceasta fiind faţa lor; reversul este reprezentat de o acribie a informaţiei şi de o ţesătură impecabilă a scriiturii care amintesc de un Şerban Cioculescu (în special cel din rubrica Breviar din România literară a anilor ’70-’80), de un Vladimir Streinu sau de un Mircea Horia Simionescu, toţi – de altfel – „personaje” ale cărţii. Este cazul scurtelor şi vioaielor eseuri, de pildă, despre originea tracă a lui Ronsard, despre bijuteriile lirice ale lui Ienăchiţă Văcărescu, despre un Caragiale altfel decât îl ştim, despre călătoriile la Târgovişte ale lui Titu Maiorescu şi ale Marthei Bibescu, despre pitorescul Claymoor, dar şi despre contemporanii Alexandru Ciorănescu, Costache Olăreanu, Mircea Nedelciu…
 În fond, aceste Conexiuni şi interferenţe pot fi percepute şi ca un jurnal de intelectual neliniştit, necantonat în sfera mai largă sau mai strict îngustă a domeniului care l-a consacrat, în cazul lui Ghilimescu – critica literară.

 Jurnalul unui… visător

 După cinci cărţi de versuri şi două de proză, Florian Stanciu publică acum o carte ce aparţine unui gen hibrid: Pe căile lui Hypnos (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006). E vorba de un volum monotematic şi monocord, în genul celebrelor cărţi ale regretatului Petru Creţia: Norii şi Oglinzile. Practic, avem de-a face cu jurnalul-mozaic al unui…visător, la modul propriu visător, adică al celui care visează. O lume fără început şi fără sfârşit, alcătuită după principiul mozaicului, din vreo mie şi ceva de fragmente: mici poeme în proză la persoana întâi, real/fictive, croite pe imagini jucate, fugitive, dar şi pe unele livreşti sau chiar realiste, de genul: „noi doi în vârful stâncii de deasupra oraşului… eu şi cu F., prietenul şi colegul meu de şcoală, priveam cum apa se aduna şi fierbea dedesubtul nostru ca-ntr-un cazan. Întrezăream prin pâcla zilei râul vibrând dinspre munte, dar şi firul drumului venind de peste dealuri şi câmpuri… drum şi râu întâlnindu-se într-un vârf de triunghi, lângă pragul unui pod de fier… salt mărmurit între două maluri”.
 Deşi îndeobşte timpul relatării viselor este imperfectul, Florian Stanciu foloseşte preponderent prezentul şi perfectul simplu, adică timpurile prozei propriu-zise: „ne oprirăm în pragul unei uşi mai mici decât statura unui om. Bătrâna scoase din buzunarul fustei o cheiţă…” Ceea ce sugerează de la început că nu e vorba de un visător oarecare, ci de un scriitor.
 În mare, scurtele texte ar putea fi grupate în trei categorii: a) scene de zbor, mai clare ori mai difuze, creând fragmente de literatură fantastică: „…o stare de plutire nu prea sus, peste oraş; marea zidire (un palat – n.m.) în care sunt, clintindu-se pe temelie, s-a preschimbat într-un fel de dirijabil ce lunecă lin şi-mi dezveleşte pe sub cerul aburos al zilei privelişte după privelişte, prinse parcă de mână şi horindu-se, dănţuind”; b) flash-back-uri, scene din copilărie, fragmente de realitate (aici intrând şi realitatea… imaginată); c) metamorfoze ale autorului: „…din om, iată-mă pasăre… una într-un stol de vrăbii, ce mici şi plăpânde suntem!…”
 Timpul textelor este ambivalent, când firesc, când vag dilatat ori concentrat, după meandrele cursului oniric al vieţii naratorului. Iar spaţiul în care se petrec visele e cu precădere deschis: parcuri, platouri largi, câmpii… foarte rar închise şi asta probabil pentru a permite naratorului să facă descrieri luxuriante.
 Cititorului nu i se impune tălmăcirea viselor, el nu simte nevoia să reţină elemente şi să le caute semnificaţia din textele lui Freud, lui Jung. Cititorul e captat de la primele pagini de fragmente ca de convenţia care e literatura. Ceea ce face din volumul scris sub semnul lui Hypnos o reuşită.

 Poezia anxietăţii

 Angoasa pare a fi principala, cum să zic, sursă de inspiraţie a lui Anton Jurebie. Ni-l putem imagina pe poet afundat până peste cap în atmosfera apăsătoare a angoasei, după cum ni-l imaginăm, de pildă, pe Hemingway cu puşca-n mână la un safari. Şi cum experienţa de vânător a lui Hemingway produce nuvele, tot la fel angoasa lui Jurebie produce excepţionale poeme şi chiar volume, tot mai multe în ultima vreme, cel mai recent fiind Ţara doamnei Circe (Editura Ramuri, Craiova, 2006).
 Dacă îndeobşte despre poeţi există percepţia că ar fi nişte oameni rupţi de realitate, că huzuresc într-o bună dispoziţie permanentă, bună dispoziţie alimentată perpetuu cu alcooluri şi/sau droguri şi că scriu în transă versuri cu cuvinte în cruciş încolţurate, ca un fel de neîntrerupt blues prozodic, Anton Jurebie spulberă această imagine, el fiind un veritabil revoltat, un realist implicat, atrăgând atenţia asupra lumii strâmbe în care trăim: „ce mi-au rămas în minte/din satul acela/erau chipurile groparilor.//feţele lor ca nişte monitoare de carne/aveau o privire de cheflii/plugari care se odihnesc/cu uneltele lângă ei/ochi holbaţi/vinişoare umflate/albastre ca maţele corbilor.//dacă m-aş întoarce acolo/i-aş găsi aşteptându-mă/am auzit bocănitul lor de departe/înaintam milimetru cu milimetru/cum scade flacăra vie în trup.//mă voi trezi cu rânjetul lor deasupra mea”.
 Dacă n-ar locui în angoasă, în anxietate ca într-un fel de casă de la marginea lumii, mă îndoiesc că Anton Jurebie ar putea fi autorul unor versuri atât de marcante, de profunde: „sângele meu curge între maluri de tristeţe/vine toamna, frigul face spărturi în zid./face urme, e prins la locul crimei./dar numai frigul?” sau acest poem antologic: „când am deschis uşa, sângele/a năvălit în casă/valuri peste valuri mă-mbrăţişau./sângele lumii, dragostea şi ura.”
 Într-o viitoare istorie a literaturii române poate că va figura şi un capitol Poezia anxietăţii, reprezentată în principal de Anton Jurebie, un poet al secolului XXI de pe malul Dunării, care, în copilărie, îşi petrecea vacanţa în Infern, apoi sta sub cortina de ger în satul în care „mori singur de singurătate bună”, într-o familie în care cel mai vechi obicei era acela de a muri, de a muri…

 Suave poezii de dragoste

 Poate că adevărata poezie de dragoste se scrie la maturitate; poate că experienţa are aici un important cuvânt de spus. La tinereţe, dragostea se trăieşte tumultuos, iar poezia – ca o reflectare a sentimentului – e la fel de viforoasă, dar şi stufoasă, plină de cuvinte multe, luând forma unor movile de vată. La maturitate însă poetul ajunge la esenţă, el cristalizând în imagini sintetice o viziune pe această generoasă temă. Este impresia mea după citirea, de pildă, a plachetei lui Radu Cange Trecea o blondă, trecea o brună (Editura Deliana, Bucureşti, 2006). Titlul este uşor frivol în raport cu poezia dintre coperte care e, dacă nu gravă, oricum sobră, deloc facilă. În genere, Cange scrie poeme scurte, lapidare, nu neapărat haikuuri, în sensul că nu respectă strict numărul de silabe, dar – cum zicea Nichita Stănescu – „în spirit de haiku”: „Puritatea umblă/ca o adolescentă.//O învelesc într-o lacrimă”(Poem). Sau: „Iubita mea,/plâng umezindu-ţi/ faldurile umbrei…” E de semnalat suavitatea imaginilor filtrate parcă printr-un văl mai mult sau mai puţin străveziu. De altfel, legăturile dintre poet şi iubita sa par a fi intermediate de elemente aproape imateriale: „Lacrimile/dedesubtul/umbrei tale/ridică aburi –/levitaţie murmurând/sub picioarele mele”.
Imaginile însele sunt memorabile prin suavitatea lor, cititorul aproape evitând să ţină deschisă cartea pentru ca vreo adiere de vânt să nu zboare un Peisaj ca acesta: „O pasăre/lovind/cu aripa/imaginea/ unei femei” sau o Fugă precum: „Noaptea fuge,/dezvelindu-şi pulpele/de mulatră,/sărind peste prăpastia/dintre ea/şi ziua care vine” sau următorul Vers: „Iubirea mea/se odihneşte pe/propria-i umbră,/ca o frunză care s-ar/odihni pe imaginea copacului”.
 Aşadar, Radu Cange scrie poezii de dragoste marcate de fineţe, ci nu de erotism, poate cu excepţia textului de la pagina 44. O excepţie este şi Cântecul năstruşnic din final care are rezonanţe din Villon: „Departe sunt beţiile uitate,/Alături de femei destrăbălate.//Se-ncinge vinul, arde vara-n sine,/Femei potopitoare pe trotuar/Îşi dezvelesc pulpiţele blajine,/Păşesc în trupul lor ca-n sanctuar;/Dar poate ele nu au nici habar.//Departe sunt beţiile uitate,/Alături de femei destrăbălate…”
 

 Sorin Durdun, de la poezie la reportaj

 Dacă îndeobşte poeţii, se zice, trăiesc în „turnul lor de fildeş” sau cu capu-n nori, nu acelaşi lucru putem spune despre liricul Sorin Durdun. El este omul zilelor noastre şi nu doar pentru că e atent la ce se întâmplă în jurul lui, dar şi pentru că are ochi pentru tot ce e neobişnuit, nu neapărat senzaţional, şi consemnează această realitate în vioaie reportaje, de mai bine de un deceniu el fiind şi ziarist, nu doar poet. În plus, ştie a alege apele, neamestecând în nici un fel lirismul din cărţile de poeme cu viaţa prozaică din reportaje. Mai mult, Durdun selectează evenimentul şi personajele care să nu fie uitate a doua zi, o dată cu ziarul a cărui viaţă – după cum se ştie – e de 24 de ore, dacă nu chiar mai scurtă. Este tocmai opţiunea pentru textele cu propensiune spre realitatea începutului de mileniu trei dintre copertele volumului Lumea văzută prin lentile (Editura Larisa, Câmpulung, 2006). Şi ce aflăm că se întâmplă în aceste vremi în România noastră, respectiv în Muscelul lui Durdun? Aflăm, de pildă, că „omul care a făcut banii României”, adică graficianul care a machetat bancnotele cu care ne cumpărăm una, alta, de toate, trăieşte într-un sat cu 60 de suflete şi că un altul, care deţine soluţia ştiinţifică a predicţiei cutremurelor, e nedreptăţit ca majoritatea românilor cu invenţii de geniu. Dar aflăm şi viaţa unui meşter de hamuri pentru cai, meserie aparent inutilă în preajma intrării în Uniunea Europeană, dar făcută cu pasiune, cu înfrigurare şi cu disperare de un „fidel” al unui meşteşug milenar. Aflăm apoi despre un ultim supravieţuitor din grupul luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş, dar şi despre povestea decăderii din drepturi, ca să zicem aşa, a trenului ce făcea legătura Muscelului cu Bucureştiul, via Piteşti, ca de altfel a trenului în general în România de azi. Dar Durdun e şi un reporter justiţiar, reuşind nu doar să scrie, dar şi să obţină graţierea Mieluţei Moldoveanu, o… mieluţă care înfunda puşcăria pentru o înşelăciune de un milion de lei, în timp ce marii rechini, care au devalizat bănci, au furat fabrici şi combinate şi au vândut România la fier vechi, stăteau la guvernare şi în general la recepţii şi alese sindrofii…
 Aceasta este adevărata lume a începutului de mileniu trei imortalizată de Sorin Durdun. E cealaltă faţă a monedei creaţiei autorului, o contrapondere a lirismului din cărţile sale de poezie. (prefaţă la volumul în discuţie).