Schiţă pentru o Istorie a Literaturii în regim de libertate

Mi-a picat în mână Vestitorul, romanul de debut al lui Dan Perşa, în urmă cu şase ani şi la mai bine de trei ani de la apariţie. Proasta circulaţie a cărţii, difuzarea dezastruoasă a unor tiraje de câteva sute de exemplare, anonimatul impus de politici editoriale ostile autorilor care au un cuvânt greu de spus într-o literatură pe care o văd în primenire, aspirând la universalizare prin unii din autorii epocii postdecembriste, hrănesc frustrările cititorului care sunt. Cât despre scriitor, cu o vorbă proastă aş spune că situaţia asta îi dă apă la moară – o constatare în baza căreia aş putea fi suspectat, dacă nu cumva socotit de-a dreptul imbecil.
Lectura Vestitorului m-a îndemnat să-l văd pe Dan Perşa printre acei prozatori şi romancieri apăruţi după 90, despre care am scris cândva o serie de circa 40 de recenzii în Adevărul literar şi artistic şi pe mulţi dintre ei i-am văzut situându-se valoric deasupra celor mai importanţi autori afirmaţi în timpul comunismului. Trag nădejde că o eventuală Istorie a Literaturii Române în regim de libertate (restrictivă, desigur, dar cu atât mai concentrată, focalizată asupra adevăratelor valori) se va ocupa cândva pe îndelete de aceşti autori, punându-i acolo unde merită. Oricum, libertatea ultimilor şaisprezece ani, chiar aşa hărtănită de reculul restauraţiei comuniste, a priit literaturii tot atât cât şi presei. Diferenţa dintre scriitorii din timpul comunismului şi cei afirmaţi mai încoace nu este cea pe care ne-o indică Constantin Stan în rubrica sa Cartea şi televizorul, care face risipă de argumente cum că unii s-ar fi format citind în timp ce alţii au făcut literatură uitându-se la televizor. Lucrurile stau mult mai simplu: unii au scris şi au reuşit să publice, conformându-se cerinţelor cenzurii şi beneficiind totodată de statutul material şi social al scriitorului în epoca respectivă, în timp ce ceilalţi au scris cum i-a tăiat capul, cu cartea-n mână, cu televizorul sau internetul, oricum neconstrânşi de cenzură, ca să piară sau să se înalţe exclusiv pe limba lor.
Aşa se face că-n ce-i priveşte pe autorii de calibrul lui Dan Perşa sunt cu totul neavenite comparaţii de genul celei cu televizorul şi cartea, sau nostalgii de genul: ce bine o duceau scriitorii pe vremea comuniştilor, erau iubiţi, stimaţi, bine plătiţi, nu-i durea capul… Am atins în treacăt şi acest subiect în discuţiile mele cu Dan Perşa. N-aş fi citit Vestitorul dacă nu s-ar fi întâmplat să ne întâlnim la un colocviu, la Neptun, cu şase ani în urmă… Vreau să insist aşadar mai ales asupra acestui detaliu semnificativ: un autor care-şi distribuie singur cartea, dăruind-o cum şi-ar dărui sufletul celor care-l înţeleg şi vibrează pe aceeaşi coardă estetică cu el, a devenit de acum o imagine în curs de banalizare şi s-ar putea pe cale de dispariţie totodată. Dacă până acum scriitorii (sau o parte din ei, grosul…) se resemnau cum c-au ajuns să se citească doar ei între ei, s-ar putea să vină vremuri în care acest deziderat să nu mai fie atât de lesne de îndeplinit… Editurile se prelevă de un pretext aparent perfect plauzibil în relaţia lor cu autorul autohton de literatură originală şi anume că acest autor nu se vinde. Concluzia imediată care s-ar trage din această constatare ar fi că autorul român n-ar mai trebui să-şi piardă vremea scriind, iar literatura ar trebui să devină pentru el un hobby, o ocupaţie de timpul liber. De aici şi până la datoria de onoare, obligaţia de fapt a editurilor din România, de a face cartea să circule şi a promova imaginea autorului de valoare, creându-i un statut social şi material de profesionist, e o cale lungă dar nu inaccesibilă. Se spune că nici în Occident nu se trăieşte din scris, ceea ce-i perfect adevărat, cu amendamentul că în Occident autorii de valoare pot chiar trăi din scris. Cu alte cuvinte, succesul de critică atrage după sine premii, care la rândul lor garantează succesul de public. La noi, din diverse motive, încă există această inadvertenţă: succesului de critică nu-i corespunde succesul de public; cu excepţiile de rigoare care confirmă regula, scriitorul român nu este persoană publică nici cât un prezentator de buletin meteo la televiziune.
Libertatea a dat o gură de oxigen literaturii, plătită altminteri din greu şi în multe feluri. Aş putea risca spunând că un scriitor al acestor vremuri cu cât e mai necunoscut, cu atât e mai valoros. Ştiu cel puţin zece astfel de cazuri de prozatori, iar unul dintre ei este Dan Perşa, în pofida premiilor naţionale pe care le-au primit cărţile lui. Obscurizarea e mai ales o consecinţă a unei ierarhii a valorilor false sau falsificată cu bună ştiinţă – măcar că se presupune că lumea ar vedea că împăratul e în pielea goală, cei care fac azi legea în literatură conducând instituţii culturale de prestigiu naţional sau scriind Istorii ale literaturii cu pretenţii elitiste, dar în fapt dând apă la moară unor interese şi unei epoci de tristă amintire, nu mai prididesc să-i admire strălucirea veşmintelor. În mod cu totul paradoxal, această boală săpând în trupul mediului literar prieşte celor pentru care literatura e o vocaţie, o chestiune de dragoste, adică, ci nu un mod de a accede spre o carieră. O dovadă în acest sens e că Dan Perşa îşi vede neabătut de scrisul său. După Vestitorul el a mai publicat romanul Şah orb (Editura Albatros), volumul de poezii Epopeea celestă (Editura Vlad&Vlad) şi romanul Război ascuns (Editura Albatros, 2005) şi are în pregătire la Editura Cartea Românească romanul Cu ou şi cu oţet.