FILOSOFUL ION PETROVICI

adrian michiduta Filosoful Ion Petrovici în închisorile comuniste

S-a păstrat o tăcere faţă de unul dintre cei mai de seamă gânditori români, Ion Petrovici, a cărui operă vastă şi cu un larg conţinut problematic s-a impus atenţiei specialiştilor încă de la apariţie, recunoscându-i-se originalitatea de conţinut şi spiritul novator, îndrăzneala cugetării şi profunzimea subiectelor tratate.
În perioada interbelică, presa din România îl numea pe Ion Petrovici „ambasadorul spiritualităţii româneşti”. Filosof, logician, literat, orator şi om politic, Ion Petrovici era elogiat la superlativ de presa românească şi internaţională. Deputat şi ministru în mai multe guverne, ultimul ministeriat de la Educaţie, Cultură Naţională şi Culte (5 decembrie 1941 – 23 august 1944) din guvernarea antonesciană i-a adus numai necazuri, fiind catalogat „fascist şi criminal de război”. A fost arestat şi condamnat la ani grei de închisoare, după eliberare fiindu-i impus domiciliu forţat în Bărăgan.
„Câtă vreme era I. Petrovici ministrul Educaţiei – nota în 1945 psihologul C. Rădulescu-Motru –, nu era revistă literară sau pedagogică în care să nu apară numele lui în articole de fond ori la recenzii. Ca prin minune, astăzi numele lui nu este deloc pomenit. Şi doar nu sunt decât şase luni de când nu mai este ministru. Cum a dispărut dintr-o dată interesul pentru activitatea şi publicaţiile lui? Au fost ele supuse unei critici severe şi discreditate în aceste şase luni? Deloc. Explicaţia este alta şi foarte puţin măgulitoare pentru revistele noastre. I. Petrovici nu mai este ministru. Revistele noastre se ocupă de activitatea şi publicaţiile cuiva, întrucât acesta are o putere în stat, iar nu întrucât are merite literare sau pedagogice. Oricâte merite ar avea Petrovici, el nemaifiind ministru, devine o persoană indiferentă. Şi ceea ce se întâmplă astăzi cu I. Petrovici s-a întâmplat şi se va întâmpla cu oricine altul, pe câtă vreme acesta este în viaţă. După ce moare, este altceva”. (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri. vol. 3, Editura Floarea darurilor, Bucureşti, 1999, p. 133).
Născut la 2/14 iunie 1882, la Tecuci, oraş din Moldova de jos unde şi-a făcut studiile generale, iar pe cele liceale şi universitare la Bucureşti; obţine licenţa în drept (1903), cu teza Noua şcoală penală şi în litere şi filosofie (1904), cu teza O problemă de filosofie.
În 1905 îşi trece examenul de doctorat cu teza Paralelismul psiho-fizic susţinută la Universitatea din Bucureşti, fiind primul doctor în filosofie din România. Timp de două semestre, s-a specializat în filosofie în Germania la Leipzig şi Berlin, fiind numit apoi în 1906 conferenţiar de filosofie la Iaşi, iar în 1912, profesor de istoria filosofiei moderne şi logică, de unde, în 1940, este transferat la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie.
Ion Petrovici a scris mult şi variat: Cercetări filosofice (1907); Noi cercetări filosofice (1911); Introducere în metafizică (1924); Schopenhauer (1933); Viaţa şi opera lui Kant (1936); Figuri şi concepţii filosofice contemporane (1936); Din cronica filosofiei româneşti (1936); Studii istorico – filosofice (1943).
Paralel, scrie evocări şi amintiri, pe care le publică în mai multe volume: Amintiri universitare (1920); Momente solemne (1927); Impresii din Italia – două volume (1930, 1938); Figuri dispărute (1937); Amintirile unui băiat de familie (1938), felurite discursuri, însemnări, aforisme, cursuri şi manuale, ca şi o întinsă şi variată activitate publicistică prin care Ion Petrovici se afirmă ca o personalitate proeminentă a culturii române din secolul al XX-lea.
Ca logician, Ion Petrovici a adus contribuţii importante publicate în lucrări de logică: Teoria noţiunii (1910); Probleme de logică (1911); Curs de logică – două volume (1916); Manual de logică (1935). Filosoful român a semnalat înaintea logicianului francez E. Goblot existenţa „noţiunilor individuale”. La cunoştinţe absolute nu se poate ajunge căci se opun în primul rând pasiunile şi prejudecăţile, care alterează perspectiva.
Principalele sale preocupări filosofice se legă de domenii precum: metafizica, meontologia, logica şi teoria cunoaşterii, istoria filosofiei filosofia culturii. Filosoful face o critică temeinică pozitivismului, concepţiilor antimetafizice, într-o vreme când acestea se manifestau zgomotos împotriva filosofiei şi religiei.
Concomitent cu activitatea publicistică şi universitară, Ion Petrovici a desfăşurat şi o intensă activitate politică. Filosoful a fost ministru în mai multe guverne. În primul guvern al generalului Alex. Averescu (1 ianuarie – 17 decembrie 1921) este ministrul Lucrărilor Publice; în cel de-al doilea guvern prezidat de Alex. Averescu (14 iulie 1926 – 4 iulie 1927), Ion Petrovici deţine portofoliul Instrucţiunii Publice; în guvernul prezidat de poetul Octavian Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) este numit ministrul Educaţiei Naţionale; acceptă portofoliul Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu (5 decembrie 1941 – 23 august 1944).
Timp de 34 de ani cât a funcţionat la Universitatea din Iaşi, Ion Petrovici a fost un profesor de prestigiu, un dătător de stil şi de măsură. „Ion Petrovici – nota Gavril Istrate – reprezenta, în mediul ieşean, ceea ce era, la Bucureşti, C. Rădulescu-Motru. Cărţile sale erau citite şi în afara cercurilor de specialitate, datorită, cu siguranţă, faptului că era şi autor de lucrări beletristice şi, poate, şi din motivul că, fiind un om politic foarte activ, ajunsese să fie cunoscut în cercurile cele mai largi de intelectuali. (…) Lecţiile la universitate le ţinea cu dese întreruperi şi când le relua erau anunţate în presă mai mult sub formă de conferinţe; nu erau numite prelegeri. Venea la Iaşi, de obicei, o dată pe lună, vinerea, şi atunci, anume persoane din protipendadă, bărbaţi şi femei, se grăbeau să-l asculte pe domnul profesor, care-şi capta auditoriul nu numai prin subiectele tratate, ci şi prin calităţile oratorice cunoscute ale vorbitorului. Îi plăcea să fie ascultat şi se străduia să nu-şi dezamăgească auditorii.” (G. Istrate, Ion Petrovici – „acel Socrate al Aiudului”, Cronica, mai 2002, p. 10).
Ministrul D. Caracostea reuşeşte să-l transfere pe I. Petrovici la Universitatea din Bucureşti în toamna anului 1940, luând locul lui P. P. Negulescu. Filosoful va preda la universitate cursul Istoria filosofiei germane de la Leibniz la Schopenhauer. Amfiteatrul Odobescu în care-şi ţinea Petrovici cursurile era întotdeauna arhiplin. Majoritatea nu o alcătuiau însă studenţii, care trebuia să se retragă în fundul amfiteatrului, ci publicul venit din oraş, profesori, scriitori, funcţionari.
„La ora fixată – îşi amintea Vasile Netea – profesorul îşi făcea apariţia fără nici un minut întârziere. (…) Îşi exprima cursurile întotdeauna liber, nuanţându-şi ideile şi cuvintele cu o uşoară mişcare a braţelor. În anii 1941-1943, deşi era ministru, n-a absentat niciodată, făcând un curs de Istoria filosofiei a sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea: Kant – marele izvor al gândirii sale, Hegel, Fichte, Schopenhauer, Schelling. Punea un mare preţ pe reconstituirea social-politică a epocii, pe ideile ei conducătoare, pe evenimentele şi literatura ei, filosoful prezentat fiind o componentă cardinală a timpului.” (V. Netea, Memorii. Vatra nr. 143/1982, p. 6)
Primele necazuri întâmpinate de filosof au apărut imediat după instaurarea regimului legionar în România (septembrie 1940 – ianuarie 1941). La 21 septembrie 1939 legionarii îl asasinează pe prim-ministrul României Armand Călinescu, în plină zi. Prieten cu filosoful, acesta îl va omagia în discursul-necrolog din 22 septembrie 1939 la Academia Română: „Domnilor colegi, s-a scurs abia o zi şi o noapte (…) de când primul-ministru al României, sfetnicul preţuit al Majestăţii Sale Regelui, a căzut victima unui mizerabil atentat. (…) Academia Română deplânge, ca instituţie naţională, pe conducătorul dibaci şi curajos, căzut la postul de comandă, printr-o odioasă lovitură, venită de la spate”. Pentru aceste afirmaţii făcute de filosof, mai târziu, în iarna lui 1940 s-a format o comisie legionară compusă din istoricul legionar P.P. Panaitescu, Traian Herseni, Dan Rădulescu, Petre Tomescu, Gheorghe Nichita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, George Meitani, Iordache Făcăoaru, Virgil Niţulescu, Stancu Ionescu şi Ştefan Bogdan. Situaţia devine tragică pentru Petrovici; „în 14 decembrie 1940 – nota C. Popescu-Cadem –, presat cu ameninţarea pierderii catedrei universitare şi chiar cu aceea a scoaterii sale din Academie, I. Petrovici încearcă să convingă comisia legionară de anchetă că relaţiile sale cu Armand Călinescu nu au fost dintre cele presupus favorabile, ci, dimpotrivă, în plină contradicţie, ceea ce era greu de demonstrat, dacă nu imposibil, cu toate că discursul funebru rostit înainte (…) putea fi, aşa cum spunea profesorul de filosofie, expresia unei situaţii conjuncturale. Comisia legionară de anchetă (…) îi pretinde însă academicianului, prin adrese imperative, să răspundă următoarelor întrebări:
a) De ce aţi declarat la Academia Română că executarea lui Armand Călinescu a fost o „bestială călcare în picioare a umanităţii şi a intereselor naţionale, când se ştie că era vorba de un ucigaş al legionarilor şi prigonitor al naţionalismului?
b) Credeţi că avantajele materiale acordate membrilor Academiei Române de Armand Călinescu justifică insultarea Legiunii în şedinţă publică?”
Se ştie cât de mare a fost ura legionarilor faţă de Armand Călinescu. La un an de la asasinarea sa, cavoul familiei este aruncat în aer de legionari.

Care a fost poziţia lui Ion Petrovici faţă de legionari?
„Dacă din punct de vedere moral – aprecia C. Popescu-Cadem – poziţia filosofului nu este dintre cele capabile să ilustreze o conştiinţă şi o demnitate intelectuală, cum era de aşteptat din partea unei personalităţi universitare şi academice ca Ion Petrovici, faptele demonstrează mai ales căutarea unei soluţii de supravieţuire în condiţiile nefaste, improprii exprimării unui punct de vedere liber şi afişării unei atitudini democratice. Totuşi, încercarea legionarilor de a compromite şi a sancţiona, prin destituire, activitatea universitară a profesorului Ion Petrovici, pentru asemenea «abateri», nu a putut fi, până la urmă, luată ca hotarâre definitivă, opera ştiinţifică, valoarea şi prestigiul acestei personalităţi determinând Comisia legionară de revizuire să recurgă la recunoaşterea ca atare a anchetatului şi să propună menţinerea sa în situaţia în care se află.” (C. Popescu-Cadem, Ion Petrovici sub verificările Gărzii de Fier, Jurnalul literar nr. 15-18 aug.-sept. 2000, p. 25).
Pe criteriul etnic a fost vizat de legionari şi profesorul Tudor Vianu. Într-un memoriu adresat secretarului Academiei Române de către un grup de studenţi legionari se menţionează: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştiinţa Domniei Voastre că profesorul universitar botezatul Tudor Vianu este ovrei născut din tată ovrei şi din mamă ovreică, ei înşişi botezaţi mai târziu în religia ortodoxă la Giurgiu. Înainte de botez, tatăl profesorului Tudor Vianu se chema Adolf Weinberg, iar soţia acestuia (mama lui Tudor Vianu) se numea Fani Zelinger, iar după botez Adolf Weinberg a devenit Alexandru Vianu, Fani Zelinger a devenit Florica Vianu”. (V. Lungu, Viaţa lui Tudor Vianu, Bucureşti, 1997, p. 89) La Facultatea de Filosofie din Bucureşti au fost scoşi la „ pensie” de guvernarea legionară profesorii P.P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru.
Pentru moment, Ion Petrovici este lăsat în pace de legionari. Poate un cuvânt l-a avut de spus şi fiul filosofului, Vladimir Petrovici, fiind unul dintre fruntaşii mişcării legionare.
Din decembrie 1941 I. Petrovici este numit ministru în locul generalului Rosetti la Ministerul Învăţământului.
„Cu o încredere care mă cinsteşte, d-l Mareşal I. Antonescu – menţiona filosoful în decembrie 1941 – îmi încredinţează acest Departament, în fruntea căruia am mai fost şi altădată. Dacă guvernările trecute au fost de scurtă durată, nu este vina mea, dar atâta timp cât am avut această misiune, am fost cel mai «apolitic» din guvern, rezistând tuturor injoncţiunilor care voiau să-mi limiteze obiectivitatea.
Am primit astăzi Ministerul, dezbărat de ambiţiile deşarte şi juvenile, ca un ostaş care a primit ordinul de mobilizare într-un moment dificil pentru evoluţia şcoalei.
Am acceptat din datorie, convins că opera Mareşalului Antonescu trebuie ajutată nu printr-un concurs teoretic, ci de unul dat cu completă lepădare de egoism personal, printr-o muncă ce nu trebuie să cunoască oboseala şi să nu suspine după odihnă.
Colaboratorii mei să-şi facă examenul de conştiinţă şi, dacă vor crede că mă pot secunda cu lealitate, să continue – altfel să tragă singuri consecinţele.” (I. Petrovici, Idei Călăuzitoare, discurs rostit cu ocazia instalării la conducerea Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor, 5 decembrie 1941, Şcoala românească, nr. 6/dec. 1941, p. 4).
Cu toate aceste cuvinte mari, nu putem să nu recunoaştem faptul că filosoful avea orientări progermane. Acceptând să facă parte dintr-un guvern „fascist”, volens-nolens, I. Petrovici a subscris la politica promovată de I. Antonescu. Este însă limpede că I. Petrovici nu a contribuit direct la propaganda antisemită. Totuşi, a adoptat şi el limbajul totalitar fascist. Aflat în vizită la Universitatea din Berlin, filosoful se confesa: „Mărturisesc că am păşit cu emoţiune pragul Universităţii din Berlin. Mai întâi de toate, de dânsa este strâns legată activitatea a doi mari filosofi, care şi-au avut rolul lor important în formaţia mea spirituală: Fichte şi Hegel. (…) Dar izvorul emoţiunii mele are cauze mai variate şi ceva mai directe. Acum aproape 40 de ani – în 1906 – am audiat câteva săptămâni pe băncile acestei Universităţi. (…) De-atunci nu am mai călcat până astăzi pragul acestei Universităţi. Tânărul student pierdut odinioară în mulţime se întoarce azi ca Ministru al ţării sale, primit oficial de magistrii acestei Universităţi. Ştiind că aceasta se datoreşte ţării pe care o reprezint, care este aliata Marelui Reich, alături de care luptă cu lealitate şi cu imense sacrificii de vieţi, pentru a conjura primejdia invaziei bolşevice, mai groaznică decât potopul biblic şi care în caz de revărsare nu s-ar retrage după 40 de zile ca potopul din Istoria Sfântă”. (Discursul D-lui Ministru I. Petrovici cu ocazia vizitării Universităţii din Berlin, Şcoala românească, nr. 9, sept. 1943, p. 615).
Filosofului i s-a imputat, de asemenea, „alinierea la o politică rasistă, frecventarea unor persoane xenofobe, întâlnirile cu naziştii ş.a.
„Cum să pricepem – se întreba H. Zalis – omul de o sensibilitate democratică, decis intelectual, alături de cel ce aderă, ca participant la un guvern aliat cu Hitler, cotropitorul şi dementul făuritor al Reichului dezlănţuit în rătăciri criminale?” (H. Zalis, Ion Petrovici – probe la un dosar neglijat, România literară, 24-30 martie 1999, p. 14). Cum s-a putut ca un democrat raţionalist de talia lui I. Petrovici să adere la o guvernare de tip totalitar-fascist?
În memoriul întocmit de filosof, la cererea avocatului Raiciu, în calitatea acestuia de acuzator public la Tribunalul Poporului, I. Petrovici arăta:
„Am intrat în guvernul Antonescu la 5 decembrie 1941. (…) Din primul ceas al intrării mele în guvernul Antonescu mi s-a atras atenţia că e vorba de o colaborare pur tehnică şi faptul s-a adeverit prin aceia că niciodată nu mi s-a cerut un sfat sau o opinie în privinţa războiului şi a politicii sale. (…) Fireşte, se poate susţine că miniştrii guvernului Antonescu au dat o adeziune tacită la politica Mareşalului, întrucât fiecare îşi dădea seama că nu poate face – cel puţin în linii mari – o politică contrară”. (I. Petrovici, Memoriu…, Contemporanul, 20 oct. 1994)

După ce la conducerea ministerului Instrucţiunii se perindaseră legionarul Traian Brăileanu şi generalul R. Rosetti, I. Antonescu nu putea să accepte acum pe oricine. Cel mai nimerit, se pare, era filosoful I. Petrovici. „În momentul acela – amintea Petrovici – exista o babilonie în legile învăţământului (în special ale învăţământului superior) din cauza veşnicelor modificări care nu se racordau între ele. În tineretul şcolar domnea o mare indisciplină, bântuit fiind de idei legionare care lucrau clandestin. Trebuia imaginat, pe lângă măsurile disciplinare, un sistem de reeducaţie, pe baze cu totul diferite de ideile doctrinei legionare.” (I. Petrovici, Memoriu…)
După 23 august 1944, majoritatea miniştrilor antonescieni au fost arestaţi. I. Petrovici, ministrul Învăţământului şi Culturii se afla încă în libertate. „După încheierea războiului – îşi amintea filosoful – Stalin a cerut Bucureştiului să-l înştiinţeze cine au fost miniştrii din timpul guvernării Mareşalului, pentru a-i condamna la moarte. Cum, la Moscova, lista solicitată ajunsese, dar fără numele meu, probabil că Petru Groza vroise să mă facă scăpat, Iorgu Iordan, aflat acolo ca ambasador al României, dintr-un exces de zel, m-a adăugat şi pe mine.” Acelaşi academician, I. Iordan, publică în Tribuna poporului articolul Un ministru antonescian, I. Petrovici: „Iată un stâlp al fostului regim, dictatorul despre care, după cât ştiu, nu s-a scris nimic în jurnalele noastre, aşa de bogate altfel în relatări privitoare la guvernarea care dusese ţara de râpă.” (I. Iordan, Articole politice, Editura Politică, Bucureşti, 1999, p. 102)
Atacurile încep să vină din toate părţile: pentru C. Balmuş – rectorul Universităţii din Bucureşti – Petrovici era filosoful „cu o pripită educaţie intelectuală, făcută la şcoala francmasonului Titu Maiorescu” (Victoria, 21 oct. 1944); Scânteia din 25 nov. 1944 publică articolul Tineretul şi cultura: „Atâta timp cât mai există în Universitate foşti miniştri sau foste elemente antonesciene, atâta timp cât la Academie mai sunt I.Al. Brătescu-Voineşti, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu, Ion Petrovici etc., tineretul nu va avea decât de pierdut (…) vânzătorii poporului să fie pedepsiţi. În jurul lor să crească uitarea (…) Universitatea să-şi închidă pentru totdeauna porţile pentru profesori ca I. Petrovici, D. Caracostea, Al. Marcu etc. Sunt alte porţi, ale altor instituţii, care se vor deschide nu prea târziu pentru aceşti agenţi hitlerişti”. Acelaşi cotidian al P.C.R. din 21 ian. 1945, se întreba: „Cum se poate ca fostul ministru Petrovici să-şi mai anunţe cursul, aici la Bucureşti?” În aceeaşi zi este ridicat şi internat în lagărul de la Caracal. Este eliberat şi, mai întâi, i s-a stabilit domiciliu forţat în propria locuinţă din Bucureşti, unde era zilnic sâcâit cu vizitele comisarilor de poliţie care vor să-i rechiziţioneze casa. Situaţia filosofului devenise aşa de disperată încât a cerut unui prieten să-i procure otravă ca să sfârşească odată chinul în care se afla. Este arestat din nou la 15 aprilie 1945 şi depus în arestul Poliţiei Capitalei, la etajul V. Într-o scrisoare datată 18 mai 1945 trimisă din arest de Petrovici descria atmosfera de acolo: „Începând din Vinerea Mare arestul a luat un caracter de penalitate, un aspect de penitenciar, de o rigoare vecină cu maltratarea. Vârâţi într-o sală de fostă cazarmă, cu ciment deteriorat pe jos, cu şoareci şi alte gângănii, de-a valma cu alţi deţinuţi, de categorii variate, suntem supuşi, fără nici o excepţie, la vexaţiuni crescânde şi umilitoare (…). Acest regim ignobil tinde a se perpetua la nesfârşit, întrucât instrucţia Tribunalului lâncezeşte, în patru luni fiind interogat o singură dată”.
Au avut de suferit şi membrii familiei. Fiul filosofului, Vladimir Petrovici (în familie i se spunea Japon), legionar bine aşezat în staff-ul mişcării, a emigrat în Spania, la Madrid. „Disperată devenise şi situaţia soţiei sale, Maria Petrovici, născută Solomonescu, care-şi fracturase piciorul şi fusese internată la Sanatoriul St. Vincent de Paul. Va deceda câteva zile mai târziu, la 16 mai 1945, şi I. Petrovici capătă câteva zile de libertate pentru a-şi înmormânta soţia.” (I. Necula, I. Petrovici în lumea lumpenfilosofării, Dacia literară, nr. 1/2002, p. 23).
Epurat din învăţământ, cu pensia suprimată şi rămas fără soţie, Petrovici se descurcă foarte greu. Singurele ajutoare pe care le mai primea veneau din partea lui T. Vianu şi M. Ralea. În ziua de 7 iunie 1946, Academia Română pune în dezbatere sugestia prim-ministrului privitoare la epurări. În 1948 filosoful va fi epurat din rândurile academicienilor alături de alţi filosofi români: L. Blaga, N. Crainic, C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu.
La procesul intentat filosofului în 1948 a prezentat:

Memoriu
întocmit la cererea Dlui Advocat Raiciu în calitatea sa de acuzator public la Tribunalul Poporului

Începând redactarea acestui memoriu am avut prezente în conştiinţă îndatoririle pe care un bătrân profesor de 63 de ani, care s-a bucurat de un oarecare nume, în ţară şi străinătate, le are faţă de sine însuşi şi mai ales faţă de amintirea pe care trebuie să o lase posterităţii: aceea de om întreg, de om care spune adevărul, aşa cum este, fără a-l umbri cu abilităţi deformate, oricare ar fi interesele sale actuale şi grija de a-şi uşura o situaţie ce se poate denumi fără exageraţie „un moment de cumpănă”.
Alterarea interesată a adevărului – în scopul de a-i îmblânzi consecinţele – nu trebuie totuşi confundată cu preocuparea legitimă de-a destrăma vălul unor aparenţe şi a proiecta lumină asupra unor realităţi care prezintă în ascunzătoarea lor o altă înfăţişare decât o poate avea faţada exterioară a lucrurilor. Obiectivitatea cere necondiţionat prezentarea adevărului aşa cum el există aevea, fie că vine în defavoarea, fie că vine în avantajul acelui care îl stabileşte. Cea dîntâiu declaraţie cu care socotesc a începe este că mi-am iubit ţara c-o pasiune arzătoare, că – martor la numeroasele ei schimbări de hotare în decursul ultimelor trei decenii – am suferit groaznic de mutilările ei şi am trăit intens clipele ei de bucurie. Citez ca exemplu de suferinţă pentru ţară discursul meu de la înmormântarea lui Barbu Delavrancea (1 maiu 1918), trecut ca model în manualele de şcoală, precum şi o altă întrupare literară, care a luat ocazional forma versului, exprimând deopotrivă un moment de durere şi altul de bucurie naţională. Fiindcă e vorba numai de un preambul al memoriului nu este poate deplasat a cita această bucată, trecută şi dânsa în unele antologii:
Munţilor
V-am plâns atâta munţi ai ţării mele
Când s-a vestit că veţi păşi hotarul,
C-ar fi putut să se reflecte stele
În ceea ce vărsatu-mi-a amarul.
Lăcaş de vulturi, adăpost de bouri
Aţi stat de veci aicea nemişcaţi
Şi de-aţi ştiut vre-un drum, e-acel la nouri
Dar pe-al streinătăţii nu-l ştiaţi.
Acum, după ce ne-a fost prădată
Ne rămânea ne-mprejmuită ţara,
Şi slobod orice vânt putea să bată
Şi orice poftă să-şi întindă ghiara.
Dar de prisos eu v-am jelit plecarea.
Căci altă vouă vă era solia:
Voi vă duceaţi întru întâmpinarea
Ardealului, în drum spre România.
(„Însemnări literare”, nr. 2, 1919)
Din conştiinţa acestei iubiri pasionate de ţara mea, resping în prealabil orice presupunere – fie că ea s-ar articula ori nu – că a putut să existe vreun moment în viaţa mea în care dragostea aceasta de patrie să fi fost umbrită de-o altă preocupare sau de-un alt sentiment.
Am intrat în guvernul Antonescu la 5 decembrie 1941. Schimbarea sistemului nostru de alianţe, prin alăturarea la Axă, era efectuată de multă vreme (după cartea recentă a Dlui Gafencu, de la 30 maiu 1940). Războiul împotriva Rusiei Sovietice fusese pornit de circa o jumătate de an. Odesa căzuse aproape de două luni, iar o declaraţie a Dlui Mihai Antonescu – la care fuseseră martori între alţii Dnii Victor Papacostea şi N. Bagdasar – afirma că războiul nostru putea fi considerat ca sfârşit. Prin urmare n-am putut fi un factor determinant, nici la alianţa cu Hitler, nici la declararea războiului, nici la trecerea peste Nistru, în sfârşit la nici un fapt politic anterior datei în chestiune. Cu cugetul curat trebuie să adaug că nici de la acea dată încoace nu pot avea o răspundere efectivă, în afară de sectorul Cultelor şi Învăţământului unde înţeleg – cu tot amestecul sporadic al altora – să-mi asum întreaga responsabilitate. Din primul ceas al intrării mele în guvernul Antonescu mi s-a atras atenţia că e vorba de o colaborare pur tehnică, şi faptul s-a adeverit prin aceia că niciodată nu mi s-a cerut un sfat sau o opiniune în privinţa războiului şi a politicii sale. Răspunderea miniştrilor, după a mea părere, nu poate fi stabilită în cadrul unor definiţii abstracte sau în acel al generalităţilor constituţionale, ci în cadrul concepţiunii din acel moment, când toate puterile purcedeau de la Conducătorul Statului, care le împărţea în felul şi atâta cât voia el. Fiecare dintre colaboratorii Mareşalului Antonescu ştia că răspunderea lor se limitează la măsurile luate în departamentul respectiv, deşi dacă ar fi să ne raportăm la o declaraţie a Mareşalului într-un Consiliu de Miniştri el îşi lua asupră-şi răspunderea integrală a tuturor actelor săvârşite de guvern.
Fireşte se poate susţine că miniştrii guvernului Antonescu au dat o adeziune tacită la politica Mareşalului, întrucât fiecare îşi dădea seama că nu poate face – cel puţin în linii mari – o politică contrară. Dar dacă e vorba să se tragă la răspundere toţi acei care au dat o adeziune tacită, atunci vina se poate întinde asupra tuturor acelora care şi-au dat votul la plebiscit, după Odesa, iar dacă s-ar zice că nu interesează decât persoanele proeminente, ar fi să se noteze că alte persoane proeminente, chiar dacă nu făceau parte din guvern, şi-au dat o adeziune, chiar ceva mai zgomotoasă. Citez din broşura: Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt, de Nicodim, Patriarh al României: «Ţara noastră e în războiu cu neamul celor fără de Dumnezeu. Cu drept cuvânt, conducătorul ţării a numit acest războiu – războiul sfânt –; căci în el se urmăreşte nu numai cauza naţională a refacerii unor hotare, ci mai ales doborârea balaurului apocaliptic al bolşevismului, care a prefăcut pravoslavnica Rusie în cuibul tuturor fărădelegilor…
Alături de glorioasa armată germană… naţiunea şi ţara noastră trăiesc marea bucurie de a se număra printre cei ce alcătuiesc oştirea cea sfântă a lui Dumnezeu… Prin glasul conducătorului ţării, Dumnezeu însuşi ne cheamă şi ne trimite la luptă. Lupta voastră va aduce nu numai dezrobirea fraţilor noştri, ci o dată cu aceasta dezrobirea milioanelor de ruşi, care de douăzeci de ani duc cu cea mai mare greutate jugul bolşevic. Lupta noastră va aduce biruinţa crucii… Recunoscători bunului Dumnezeu… să-l rugăm pentru sănătatea Führerului Adolf Hitler şi a glorioasei sale armate, pentru sănătatea conducătorului ţării, generalul Antonescu, suflet călit în suferinţă şi întărit în credinţa cea curată şi pentru sănătatea şi fericita domnie a Majestăţii sale Regelui Mihai I-iu».
Mă mărginesc a mai cita rânduri, tot aşa de caracteristice pentru atmosfera generală, din discursul Preşedintelui Academiei Române, din şedinţa de la 19 septembrie 1941:
«Cu şedinţa de azi, începem primul an de activitate al ultimului sfert de veac din viaţa Academiei Române, în împrejurări istorice înălţătoare, pentru neamul atât de adesea greu încercat… După căutări samavolnice, trăim în reacţiunea firească. Graniţa de răsărit e recucerită. Dureroasele sacrificii de vieţi întăresc însă neclintita speranţă în statornicirea dreptăţii depline, peste tot… Se cuvine să exprimăm adâncă şi sinceră recunoştinţă Mareşalului I. Antonescu, vrednicul conducător al destinelor ţării şi al glorioasei armate, în împrejurări tot atât de grele».
Miniştrii, cu adeziunea lor tacită, n-au fost deci un caz izolat în ambianţa ţării.
O întrebare totuşi ar fi naturală: Pentru ce am primit să conduc un departament într-un guvern în care rolul ministrului era diminuat, cel puţin în privinţa politicii generale?
Aici sunt nevoit să repet lucruri pe care le-am mai spus în parte la primul meu interogator. Intrarea mea în guvernul Antonescu a avut loc în împrejurări speciale. După demisia Generalului Rosetti, predecesorul meu la Ministerul Culturii – demisie care a avut printre cauzele sale şi nemulţumirea Corpului didactic de-a fi condus de un nespecialist –, Mareşalul Antonescu a instituit o consultare discretă, dar destul de întinsă printre organele învăţământului şi membrii corpului profesoral. Se pare că persoana mea a întrunit cele mai multe sufragii, determinând astfel pe şeful guvernului să-mi ofere portofoliul vacant (Pentru confirmare vă propun câţiva martori în curent cu chestiunea). Îndată ce lucrul mi s-a adus la cunoştinţă în forma sa exactă, dreptul meu de-a refuza departamentul, care în momentul acela nu mă ispitea prea mult, era sensibil micşorat. Desemnat de însuşi corpul didactic, acceptarea mea îşi pierdea din libertate, şi mi s-a pus chestiunea dacă nu sunt obligat să primesc. În momentul acela exista o babilonie în legile învăţământului (în special în învăţământul superior) din cauza veşnicilor modificări parţiale care nu se racordau între ele. În tineretul şcolar domnea o mare indisciplină, bântuit fiind de idei legionare care operau clandestin. Trebuia imaginat pe lângă măsurile disciplinare un sistem de reeducaţie, pe baze cu totul diferite de ideile doctrinei legionare. Aceasta era una din misiunile mele principale şi, osebit de consultarea mareşalului, am suferit şi direct o puternică presiune a colegilor, care mă îndemnau să nu refuz. Pot să adaug că după accepţiune am primit de asemenea numeroase scrisori, în care se exprima, în forme variate, satisfacţia de-a mă găsi iarăşi în fruntea departamentului culturii româneşti. Ataşez, în anexele Memoriului, ca exemplu caracteristic, scrisoarea Dlui Victor Eftimiu care numai prieten al Regimului Antonescu nu era şi care ar fi putut pentru motivul acesta, mai degrabă să mă dezaprobe. Acest consens impresionant am crezut întotdeauna că a fost un omagiu care se aducea – osebit de competenţă – simţului meu de dreptate, de cuminţenie, de desăvârşită dezinteresare personală.
Odată acceptând portofoliul – ca mandatar, al cercurilor profesorale – mi-am dat seama de unele consecinţe inevitabile. În primul loc aceia de-a rămânea cel puţin atâta timp în Minister, ca să pot avea răgazul înfăptuirilor care se aşteptau de la mine. Acesta a fost şi motivul pentru care am trecut peste unele divergenţe, peste unele fricţiuni, care totuşi au ajuns de două ori în pragul demisiei: dorinţa de-a nu decepţiona pe aceia care-şi puseseră nădejdile în mine.
Prelungind şederea în minister mai mult decât aş fi voit personal, am elaborat o operă, care atunci când va fi judecată cu imparţialitate, e peste putinţă să nu i se recunoască părţile ei valoroase. Voi fi făcut, poate şi eu greşeli de amănut, dar voi fi pururea mândru de unele înfăptuiri – ca editura Casei Şcoalelor, crearea Filarmonicei din Iaşi, Salonul Oficial…, 24 statui de scriitori, ridicate în Bucureşti şi laşi, iar în materie legislativă, legea învăţământului superior, rămasă şi astăzi în fiinţă, deşi poartă pecetea unui om în care se obişnuieşte astăzi a se arunca cu piatra de oricine îi vine la îndemână. Adaug că prin legea învăţământului superior am redat Universităţilor autonomia, pe care le-o răpise guvernul Patriarhului Miron Cristea din 1938, perpetuându-se starea aceasta până la promulgarea legii mele, lege franc democrată într-un regim dictatorial.
Neapărat că momentul politic – creiat de evenimentele anterioare – impunea unele sarcini care aveau repercursiuni şi asupra departamentului pe care îl primisem pe seamă şi a cărui răspundere o purtam. Aceste ipoteci erau alianţa cu Axa şi Legile Rasiale. Fără a mă putea abate esenţial, obligaţiile de lealitate pe care le contractasem intrând în guvern, n-am putut renunţa însă nici la convingerile proprii, nici la ceea ce constituia esenţa mea sufletească, chiar dacă urma să distonez pe alocuri cu directivele ambianţei. În mijlocul îngrădirilor fatale am găsit destulă supleţă şi eventual destulă fermitate pentru a limita pretenţiunile marilor aliaţi de atunci – menţinând cu tărie în şcoală şi cultură linia intereselor permanente, precum şi pentru a modera consecinţele legilor rasiale, promulgate şi aplicate dinainte de intrarea mea în guvern.
Am crezut întotdeauna – şi nu mă ferisem să vorbesc deschis – că preocupările de ordin naţional, şi chiar acele naţionaliste, nu implicau abandonarea ideilor umanitare, ideea înfrăţirei popoarelor etc.
E poate interesant să arăt că în ziua de 21 martie 1941, rostind la Academie panegiricul lui Nicolae Titulescu, nu m-am ferit să susţin idei ieşite din modă şi oarecum anacronice momentului de atunci, tot aşa cum nu mă ferisem să elogiez valoarea unui om, căzut în dizgraţii.
Îmi permit să citez câteva rânduri caracteristice:
«De altfel poate un viitor mai îndepărtat va vedea în Nicolae Titulescu mai puţin stâlpul unei clădiri prăbuşite, cât precursorul unei instituţii care va trebui să vie. Că opera de la Geneva a fost prematură şi nădejdile acelora care au crezul într-însa au trebuit să se risipească, aceasta este evident. Însă nimenea nu poate crede că războiul este un scop în sine şi chiar pretenţiile lui constante de a crea o „ordine nouă” implică de la sine un ideal de pace dreaptă şi de popoare înfrăţite. Aceia ce-a încercat fără succes Geneva rămâne oricum, pe baze ceva mai chibzuite, un ţel de viitor».
Discursul meu, tăiat de cenzură, n-a apărut în nici un ziar, însă a fost ascultat, la Academie, de un public foarte numeros. Unele persoane din asistenţă mi-au adresat scrisori de felicitare, dintre care anexez în fotocopie pe aceea a Dlui Vişoianu. Tot aşa după cum am rămas credincios spiritului genevez – ce va trebui fireşte să fie cristalizat în forme mai realiste – am rămas în mijlocul tuturor vicisitudinilor credincios Franţei, ţară pe care am iubit-o şi o iubesc necondiţionat. Fireşte că şi în politica externă am preconizat până în ultimul moment să stăm alături de constelaţia de puteri din care făcea parte această ţară, cu care am avut cele mai strânse legături sufleteşti. Politiceşte aflându-mă lângă Octavian Goga din chiar anul în care dânsul şi-a constituit un partid aparte (1932), vedeam cu regret cum dânsul se răceşte treptat de Franţa, orientându-se spre Germania hitleristă. Totuşi această orientare păstra un caracter încă vag, aşa că am nădăjduit a-l menţine în vechiul făgaş, ceea ce m-a şi făcut – de perfectă bună credinţă – să asigur cercurile franceze în timpul vizitelor mele la Paris că alianţa cu Franţa era pentru noi o dogmă, ceea ce mai ales după fuziunea Goga-Cuza inspira încredere mai puţină. Anexez câteva tăieturi din presa franceză şi română (din ziarul L’ordre, aprilie 1936, Opinia, din 11 aprilie 1936 – şi Ziua din 7 maiu 1936) prin care s-ar putea constata ecoul sforţărilor şi al credinţelor mele.
De altfel am făcut toate sforţările pentru a împiedica fuziunea cu A.C. Cuza, ale cărui idei extremiste şi fanatice îmi erau bine cunoscute, iar după înfăptuirea fuziunii pe care n-am reuşit a o opri am alcătuit în sânul partidului un grup de rezistenţă şi cu un fanion deosebit. (În privinţa aceasta voi propune eventual mărturia Prof. Dr. C. Banu şi advocat Hillard.)
Totuşi venirea la cârmă a lui Octavian Goga (decembrie 1937) – cu tot balastul Cuza – a fost întovărăşită de oarece speranţe şi simpatie, în orice caz nu însemna «ipso facto» aderarea la hitlerism, dovadă acest articol din Le Journal: Chef du gouvemement, pe care îl anexez, precum şi cereri de înscriere în partid, ca aceia a Dlui N.N. Petraşcu (pe care o anexez în fotocopie), un om care întotdeauna s-a găsit în apele franceze şi mai ales anglo-americane. Guvernul Goga n-a cârmuit decât o lună şi jumătate, după care Regele Carol a dizolvat partidele şi a instituit despotismul său personal.
În mai, acelaşi an, Goga a încetat din viaţă, iar când A.C. Cuza, cu toată dizolvarea oficială a partidului, a făcut o convocare ca şef, i-am notificat într-o adresă motivată şi iscălită pe lângă mine, de Dnii Stan Ghiţescu şi Arhitect I. Enescu, că politiceşte nu vom mai merge împreună.
În primăvara anului 1939, aflându-mă în misiune ştiinţifică la Alger, exact în epoca plină de emoţii, când Hitler a anexat cu brutalitate Cehia – de data aceasta fără nici o justificare sub raportul principiului naţionalităţii – am încheiat ultima mea conferinţă la Universitatea din Alger, despre filosoful francez Emile Boutroux, cu o mărturisire caldă a dragostei pentru Franţa şi de încredere în prietenia ei. (Anexez darea de seamă a ziarului Echo d’Alger din 22 martie 1939).
În sfârşit, izbucnirea războiului provocat de Hiller m-a găsit în Scandinavia, unde cu puţine zile înainte participasem activ la Conferinţa interparlamentară de la Oslo, pusă – aş zice cu desperare – în slujba păcii, care era totuşi menită aşa de curând să dispară, lăsând locul cumplitului măcel de şase ani. (Anexez o scurtă dare de seamă în legătură cu conferinţa din Oslo).
Am menţionat toate aceste date pentru a se vedea cât am fost de departe de-a contribui la împingerea ţării spre alianţa germană, fie măcar ajutând la crearea atmosferei morale, care să înlesnească schimbarea de front. De altfel după cât ştiu n-a afirmat-o nimeni, deşi poate unii au gândit-o.
Ajuns în guvernul Antonescu, după ce alianţa cu Axa era un fapt îndeplinit, cred că n-ar putea susţine nimeni că am dat semne de obedienţă, sau c-am jertfit interesele naţionale, subordonându-le acelora unui stat strein. Socot că dimpotrivă am apărat – în cadrul obligaţiilor luate de alţii – interesele şi libertatea noastră până la extrem.
1) Deşi chestiunea nu era simpatică Germaniei, am agitat cotinuu problema Ardealului, fără nici un fel de menajament pentru nimeni. Din numeroasele manifestări de această natură, citez declaraţia pe care am făcut-o în faţa microfonului – determinat de-un protest al Ministrului Ungariei la Bucureşti – că n-am îngăduit în manualele de geografie să se treacă frontiera arbitrajului de la Viena. Declaraţia mea categorică a produs o enormă senzaţie în ţară şi îmi permit să anexez ca mărturie o fotocopie de pe scrisoarea Profesorului I. Lupaş.
2) La 8 noiembrie 1941 (cu o lună înainte de intrarea mea în guvern) a fost promulgată legea pentru organizarea învăţământului german în România, care dădea saşilor o largă autonomie culturală. În timpul guvernării mele s-a promulgat regulamentul pentru aplicarea legii, regulament care sub forma prevederii detaliilor cuprindea adevărate măsuri restrictive faţă de dispoziţiile legii, bunăoară în chestia înfiinţării şcolilor, în chestia orelor de limbă română, pe care le-am impus mult mai numeroase (chiar decât în şcolile noastre), în chestia examenelor de capacitate, a programelor, a manualelor şcolare, în sfârşit, a burselor, pe care am refuzat consecvent a le acorda, invocând buna stare a saşilor în raport cu copiii de români. În privinţa aceasta ar fi, cred, interesant a se primi mărturia Dlui Aug. Calliani, fost director al Învăţământului particular, care a fost executorul directivelor mele.
Aş mai adăuga o lungă serie de apostile în care am căutat a reduce la proporţii rezonabile pretenţiile orgolioase ale grupului etnic german, ca bunăoară acea din 25 septembrie 1943, pe un aviz al Consiliului permanent, precedant faţă de manualele de istorie a saşilor care sub firma Istoriei Universale trecuse de fapt Istoria Germanilor: «Istoria universală nu poate fi complect suprimată, ca să aibă dezvoltări relative. Istoria germanilor se poate învăţa ca şi istoria românilor, dar nu se poate substitui germanismul, omenirei întregi»”. [ss/ I.Petrovici]
În aceeaşi ordine de idei menţionez intervenţia ministrului Killinger, care mi-a cerut printr-o adresă să se elimine din unele manuale româneşti rânduri supărătoare pentru orgoliul german, la care i-am arătat că unele manuale de istorie germană cuprind rânduri şi mai vexatorii pentru poporul român, şi dacă e vorba să se facă o purificare e natural să înceapă acei care au jignit mai mult. (Şi în această chestiune se poate avea mărturia Dlui Calliani, care mi-a procurat manualele cu pricina din Reich).
3) Din iniţiativa Ministerului de Externe s-a decis, la intervenţia Reichului, încheierea unui acord cultural româno – german. Acordul a fost semnat de mine, dar nu în calitatea mea de Ministru al Culturii, ci ca împuternicit al Guvernului, cu delegaţie specială de la Conducătorul Statului. Fără această delegaţie specială, semnătura mea nu avea nici o valoare. Acordul nu era opera Ministerului, ci a guvernului. Totuşi, în această chestiune, Ministrul Culturii a avut un rol, şi deci o răspundere, fiindcă delegaţii Reichului au discutat textul acordului cu delegaţii Ministerului meu, şi oarecum sub a mea privighere. De cum am luat cunoştinţă de prima versiune a acestui text, elaborată la Berlin, am indicat delegaţilor mei punctele la care trebuiau să reziste. Cuvântul «rezistenţă» devenise un fel de lozincă. S-a înlăturat pretenţia iniţială ca limba germană să aibă un privilegiu faţă de toate limbile moderne, devenind prima limbă din învăţământul nostru. Ceea ce s-a admis până la urmă a fost paritatea cu limba franceză în şcolile noastre. Dar dispoziţia a rămas inoperantă şi amânată până la 1946, ceea ce s-a prevăzut formal în legea de modificare a bacalaureatului (legea învăţământului secundar a fost gata abia în preajma loviturii de stat din August 1944). Deşi personal recunoşteam valoarea limbii germane ca instrument de cultură, am socotit totuşi că pentru mentalitatea şi tradiţiile noastre culturale limba franceză trebuie să păstreze o poziţie aparte. Ceea ce a rămas în fond, în cuprinsul acelui acord, a fost situaţia de mai înainte, fiindcă şi mai înainte aveam limba germană în şcoli şi catedre de germană la Universităţi. În schimb prin compensaţie – şi aceasta era pentru noi partea avantajoasa a acordului – căpăta şi cultura românească o uşoară penetraţie în Germania, prin înlesniri acordate artei, teatrului şi ştiinţei româneşti de asemeni limbei româneşti la acele Universităţi germane.
Se vorbeşte mult de fascizarea învăţământului, atribuindu-se intenţia şi realizarea miniştrilor dinainte de 23 August 1944. Dacă este o acuzare profund nedreaptă faţă de mine, este desigur aceasta. În opera de educaţie pe care am întreprins-o (eu îi ziceam reeducaţie, fiindcă înţelegeam să lupt în contra rătăcirilor legionare), alături de sublinierea importanţei sentimentului naţional, indisolubil legat de structura diferenţială a popoarelor, am accentuat întotdeauna valoarea sentimentelor umanitare, care trebuie să intre obligatoriu în componenţa unei fiinţi civilizate (Anexez o tăietură din Curentul de la 28 Noiembrie 1942, în care se reproduce un discurs introductiv al meu).
În studiile mele filosofice, majoritatea cu caracter metafizic, foarte rar am avut prilejul să iau atitudine faţă de noile concepţii sociale. Totuşi în volumul meu de «eseuri» intitulat Rotocoale de lumină, din 1934, am vorbit în treacăt de fascismul italian şi de hitlerismul german, afirmând că nu le socotesc marfă de export (lucru pe care îl credeam şi de bolşevismul rus). Să-mi fie îngăduit a cita câteva rânduri din text, de unde se poate vedea limpede ţinuta mea rezervată:
«Voi semnala în primul loc că cu toată puterea lor de contagiune şi cu toată dobândirea de aderenţă răsleţe în toate ţările, cele trei concepţii păstrează un caracter local, limitat la regiunile la care se aplică şi asupra cărora se întinde autoritatea statului respectiv»…
«Nu despreţuiesc serviciile pe care noile sisteme le-ar putea eventual aduce ţărilor unde se aplică – lucru verificat de altfel cel puţin în privinţa fascismului italian (aluzie la sporul de ordine şi de muncă ce se constata în viaţa Italiei).
Dar nu socot pe nici una din ele ca un generator profund al vieţii omeneşti, ajunsă la o teribilă cotitură în mersul ei obositor – deşi le pot considera pe câteşitreile ca semne învederate ale vremii şi expresii imperfecte de ce ne-ar trebui în adevăr» (p. 44 şi 45) (Aluzie la insuficienţa certă a vechilor tipare sociale care reclamă forme noi de organizare).
Pentru hitlerism n-am simţit niciodată nici un fel de atracţie, deşi am avut stimă reală pentru creaţiile poporului german. De altfel chiar pentru poporul german. Dragostea mea era destul de limitată şi am atribuit în cartea mea Viaţa şi opera lui Kant (a doua ediţie din 1944 a apărut în plină alianţă cu Germania) unele lipsuri importante sufletului acestui popor. Vorbind despre rigiditatea Eticei lui Kant (filosof pentru care nutresc de altfel o vie admiraţie) am scris următoarele: «Aş crede mai degrabă că mai presus de natura stilului şi mai adânc decât ea a jucat aci asprimea sufletului german care cu toate liedurile şi cu tot belşugul de lirism e în fond lipsit de mărinimie şi de generozitate». (Ed. II-a, p. 20)
În orice caz doctrina lui Hitler, întemeiată pe cultul forţei şi pe voinţa de putere – deci pe filosofia brutală a lui Fr. Nietzsche – nu-mi inspira absolut nici o simpatie. Într-o conferinţă ţinută la academia germană din München, unde fusesem ales mai de mult membru corespondent, şi unde prezentarea mea era o datorie protocolară, am avut chiar curajul să o spun. Vorbind despre Influenţa filosofiei germane în România, după ce am făcut apologia meritată a filosofiei idealiste kantiene şi am arătat rodnicia ei binefăcătoare, am pus în evidenţă, poate chiar prea tare, incompatibilitatea dintre mentalitatea românească şi filosofia păgână a lui Fr. Nietzsche. Reproduc câteva rânduri din darea de seamă, făcută de un asistent: «Nu orice direcţie a filosofiei germane, a arătat Dsa, a găsit în România ecou şi adeziune». După ce indică direcţiile filosofice preferate, recensentul continuă: «În schimb intransigenţa spiritului românesc faţă de voluntarismul orb nietzschean şi faţă de etica brutală a voinţei de putere pe care acesta îl propagă arată îndeajuns incompatibilitatea care există în acest domeniu între sensibilitatea românească şi aceea germană, în măsura în care o astfel de direcţie filosofică poate fi socotită reprezentativă pentru întreaga spiritualitate germană» . (Rev. Şcoala românească, Septembrie 1943). Sub forma imparţială a analizei ştiinţifice, nici nu se putea o dezavuare mai completă a doctrinei lui Hitler, în chiar cuibul său de la München!
Cât priveşte ideea specific hitleristă, ideea rasială, cetitorul poate găsi tot în cartea mea Viaţa şi opera lui Kant rândurile edificatoare. După ce arăt că materialul din care savanţii hitlerişti trag concluzii rasiale e din cale afară de sărăcăcios, adaug: «Ba ceea ce este şi mai grav, cercetările antropologice, făcute până astăzi, n-au putut scoate din circulaţie anume constatări mai vechi, care vin împotriva ideilor rasiste, cu fizionomia lor de azi (p. 21)».
Cu astfel de convingeri rostite şi prezentate public până la urmă, nu puteam să iau în nici un caz doctrina fascisto-hitleristă ca bază a sistemului meu educativ, nici măcar educaţia fizică n-o aprobam în măsura copleşitoare pe care o preconizau cele două ţări ale Axei, fiind încredinţat că accentul trebuieşte pus pe educaţia spiritului, dusă pe un făgaş idealist şi dezinteresat. Atât temperamentul meu paşnic şi moderat, cât şi faptul de a reprezenta o specialitate ce nu se poate dezvolta decât în cadrul libertăţii de gândire, nu mă fac aderentul de principiu al regimurilor de dictatură, deşi, din studiul istoriei, sunt nevoit să constat existenţa unui mecanism de rotaţie, care în anume împrejurări readuc la suprafaţă sistemele dictatoriale, printr-un fel de fatalitate. Dar fireşte o fatalitate nu înseamnă nici un ideal, nici o preferinţă şi poţi să o suporţi, fără a te face apologetul ei!
(Filosoful Bergson crede că şi războaiele se produc printr-o identică fatalitate. El se întreba «dacă nu domneşte în existenţa războaielor un fel de necesitate absolută, cu toate pretinsele progrese ale civilizaţiei. Ba chiar se întreba dacă războiul nu este indispensabil existenţei unui popor». (I. Benrubi, Souvenirs sur Henri Bergson, p. 50 şi 70. Dacă o spunea Nietzsche, nimic surprinzător. Dar că a spus-o Bergson, faptul e neasemuit mai serios!)
Pentru aceste consideraţii, sistemul de educaţie pe care l-am preconizat pentru tineretul nostru şi pe care l-am elaborat cu încetul, consultându-mă în frecvente conferinţe cu corpul profesoral, a fost ceva personal şi completamente diferit de modelele contemporane cele mai bătătoare la ochi. Colaboratorii mei de la Oficiul de Educaţie, dintre care majoritatea erau oameni de stânga, pot să depună mărturie în această privinţă şi cred oportun să fie audiaţi.
A mai rămas să vorbesc despre legile rasiale, din compartimentul meu ministerial. La data de 5 decembrie 1941 (data intrării în guvern) legile rasiale privitoare la Învăţământ fuseseră decretate, iar elevii evrei fuseseră înlăturaţi din şcolile româneşti. Ce-am mai putut să fac a fost să aplic aceste legi cu înţelegere şi moderaţiune, câteodată mergând până la eludare. În cadrul şcolilor particulare evreieşti, am aprobat înfiinţarea unui seminar pedagogic pentru pregătirea profesorilor secundari, o şcoală de medicină (quasi-facultate de medicină) şi luasem măsurile să aprob şi o şcoală tehnică, la care s-a opus cu energie, în numele inginerilor, Ministerul de Comunicaţii. Menţionez că am numit la Universitatea din Bucureşti un profesor de origine evreiască, pe care câţiva ani în urmă îl propusesem şi alesesem membru corespondent al Academiei Române, ceea ce mi-a atras reproşul târziu al lui N. Iorga (în Memoriile sale. Vol. VII, p. 256).
Conduita mea faţă de şcolile evreieşti n-a avut un calcul oportunist, dovadă că am aplicat câteodată şi măsuri disciplinare, tot aşa cum le aplicam la nevoie şi-n raionul şcoalelor noastre româneşti. Ea pornea de acolo, că nu putusem să-mi dau niciodată adeziunea la acel antisemitism feroce de la care porniseră toate legile rasiale. Naţionalist eram, având convingerea că trebuie să existe şi la noi o naţiune dominantă, deşi nu opresoare. Dar în cadrul minorităţilor etnice erau alte grupe pe care le socoteam mai periculoase, anume pe acele iredentiste. În afară de evreii din Ardeal, care făceau şi dânşii iredentism maghiar, restul masei evreieşti nu avea tendinţe centrifugale, iar pentru unii evrei nutream sentimente de prietenie personală, care nu s-a dezminţit în nici o împrejurare. Poate a fost o întâmplare, dar în orice caz e lucru caracteristic că unele dintre cele mai trainice legături pe care le-am avut cu filosofii din străinătate au fost cu oamenii de origine evreiască: filosoful Leon Brunschvicg, decedat în anul trecut, Leon Robin şi Arthur Liebert, în a cărui revistă Philosophia, care apărea la Belgrad, după izgonirea din Berlin, am colaborat adeseori.
Socotind şi sentimentele mele umanitare, refractare oricărei prigoane, se va înţelege lesne pentru ce ca ministru al Culturii într-un regim ostil evreilor am căutat să îndulcesc la maxim o situaţie pe care n-o creasem, dar nici n-o puteam răsturna, iar la distribuţia de ajutoare meritate să tratez pe evreul cel mai destoinic la fel cu românul cel mai favorizat. Osebit de fotocopiile prezentate la primul interogatoriu, voi propune şi câţiva martori care cred că nu pot decât să confirme spusele mele, dacă nu chiar să spună şi mai mult.
Ar fi poate nemerit să adaug că tot aşa cum a lipsit din structura mea sufletească spiritul şovin, tot aşa a lipsit cu desăvârşire şi spiritul sectar. În alegerea colaboratorilor mei la Minister, la importante sectoare ale departamentului, n-a domnit decât preocuparea valorii personale, convins că eventual era mai preţioasă colaborarea unui om de stânga inteligent, decât a unuia de dreapta, mărginit. Numirile de profesori n-au ţinut seama de nici o barieră ideologică şi au fost cazuri în care mi-am pus chiar pieptul pentru oameni care profesau cu totul alte idei decât acele ale regimului. Citez, ca exemplu – şi nu sunt singurele cazuri – cazul Drului Bagdasar (actualul Ministru) căruia i-am creat catedra pe care o ocupă astăzi şi i-am înlesnit meritata sa numire în învăţământ, iar al doilea, pe profesorul P.P. Stănescu (actual secretar general) căruia i-am făcut numirea după o lungă luptă cu Mareşalul conducător, montat împotriva sa. Toate acestea le-am făcut, convins că o Universitate trebuie să aibă specialişti de valoare, mai presus de orice.
Aruncând o privire retrospectivă asupra acestei activităţi ministeriale, care m-a adus la Tribunalul poporului şi care m-a făcut să trec prin ireparabile încercări, şi întrebându-mă (teoretic fireşte), dacă a doua oară aş mai face aceea ce am făcut, răspunsul meu nu poate fi decât următorul:
Pentru nimic în lume n-aş mai primi o situaţie înjumătăţită dar pentru care lumea îţi atribuie o răspundere întreagă. Cât priveşte latura tehnică a activităţii, n-aş dori niciodată – în ciuda greşelilor oricând inevitabile – să am mai multă hărnicie, dezinteresare, spirit de dreptate şi preocupări idealiste, de cât am avut în ultimul meu Minister.“

Este condamnat la 10 ani şi este încarcerat la închisoarea de la Aiud unde se afla în detenţie şi filosoful M. Vulcănescu. A îndurat, împreună cu toţi foştii demnitari şi generali, regimul exercitat direct, şi prin câţiva gardieni călăi. Aflat la închisoarea de la Aiud, avocatul legionar Nestor Chioreanu îşi amintea: „M-a dus la secţia a II-a şi m-a băgat într-o celulă de două ori mai mare decât cele de la zarca, cu paturi suprapuse, în care am găsit patru deţinuţi. (…) M-am prezentat şi mare mi-a fost mirarea, când am aflat peste cine am dat aici: I. Petrovici, fost profesor universitar de filosofie şi fost ministru al Instrucţiunii, poetul şi doctorul Vasile V. Voiculescu, profesorul şi directorul Academiei Teologice din Sibiu, Dumitru Stăniloae (…).
– Domnilor profesori şi maestre Voiculescu, trebuie să mărturisesc, că sunt extrem de surprins să găsesc într-o celulă de puşcărie câteva dintre cele mai luminate capete pe care le are neamul românesc. Se pare că Academia Română s-a mutat în puşcărie. Ce fericită ţară! Mă întreb, care dintre intelectualii de rasă ai neamului nostru au mai rămas afară?” (N. Chioreanu, Morminte vii, Institutul european, Iaşi, 1992, p. 308)
În închisoare filosoful se comportă magistral, desfăşurând o fastuasă cozerie de conferenţiar fără solemnităţi căutate, în acelaşi timp, un veritabil curs de filosofie. Academicianul Gabriel Ţepelea, încarcerat în aceeaşi celulă cu filosoful, îşi amintea: „Ion Petrovici, trecut prin anchete şi zarcă (un pavilion special, cu regim mai sever la Aiud), insufla încredere în viaţă şi optimism. Îl văd şi acum cu un palton negru, cu guler de catifea, în care se aciuaseră însemne ale unor meniuri de arpacaş şi fasole (…) cu o cipilică de lână pe cap, meşterită de un admirator cu andrele improvizate, urmat de un grup numeros de discipoli, perorând în timpul plimbării circulare în curtea închisorii.” (G. Ţepelea, La Aiud cu I. Petrovici într-o cameră, Viaţa Românească, nr. 10, oct. 1990, p. 17).
Cursurile de filosofie predate de I. Petrovici în închisoarea din Aiud respectau toate uzanţele învăţământului universitar, deşi „cursanţii” aveau pregătiri diferite – de la la simpli ţărani, până la generali şi miniştri. „ I. Petrovici – amintea G. Ţepelea – întemeiase aici o Academie – după modelul platonician. O academie în aer viciat, pândită în orice moment de represalii, dar dornică să suplinească nevoia de lectură, evadarea într-o lume a ideilor. (…) În cameră I. Petrovici preda metodic. Era acolo un ţăran bănăţean, Grozăvescu, care în anii de detenţie reuşise să determine «cât e ceasul» după umbra din curte şi după anotimp. (…) Deschizându-şi cursul despre Kant printr-o reconectare cu lecţia precedentă, profesorul continua o expunere pe care unii – cei mai tineri dintre intelectuali – o urmăreau cu «tăbliţa» pe genunchi, luând note pentru seminarizare; cei mai în vârstă o primeau ca pe un narcotic, care marca un eveniment în deşertul uniform al clipelor, iar ţăranii o ascultau ca pe o predică” (ibidem).
Pentru eliberarea lui I. Petrovici a intervenit şi Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale:
„Către Tov. Chivu Stoica, Preşedintele Consiliului de Miniştri
Vina politică a prof. Ion Petrovici, fost membru al Academiei Române şi unic reprezentant al ţării noastre în comitetul de conducere al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Filosofie, care activează în cadrul UNESCO-ului, se poate considera ca încetată, întrucât a executat 8 ani dintre cei 10 ai condamnării sale.
Recomand punerea sa imediată în libertate, atât pentru că în momentul de faţă e bolnav şi ameninţat cu orbirea, cât şi pentru marile sale merite ştiinţifice”.
(SS) Petru Groza
Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale

Cu toată intervenţia lui P. Groza, filosoful va rămâne în detenţie executând integral pedeapsa la care a fost condamnat. Din calvarul închisorii filosoful va scăpa în toamna anului 1958, dar acesta se va prelungi printr-un domiciliu obligatoriu în Bărăgan, satul Olaru. Ajuns la disperare, Petrovici a încercat să se arunce într-o fântână. A fost oprit de un ţăran din partea locului, care-i aducea pe furiş mâncare; fiind foarte bolnav, a fost transferat la Bucureşti la spital. Va interveni pentru el Mihai Ralea şi va rămâne la Bucureşti la sora lui, doamna Gatoschi, pe Bulevardul Ana Ipătescu, într-o cămăruţă. Acolo îşi primea învăţăceii în ale filosofiei. Urmărit de Securitate şi fără pensie, Petrovici îşi trăia ultimii ani de viaţă în condiţii greu de imaginat. A refuzat compromisul cu noua putere comunistă şi, potrivit informaţiilor Securităţii, a continuat să lucreze pe linia vechiului sistem filosofic idealist, a refuzat să facă o cerere pentru pensie şi, de asemenea, a refuzat să efectueze vreo lucrare pentru tipărire, eventual vreo traducere a unei opere de seamă din filosofia universală.
„În februarie 1972, pe stradă, – nota I. Necula – în timp ce se deplasa la un concert, a avut un atac de inimă. Transportat la spital, a murit peste o săptămână, adâncind şi mai mult fenomenul uitării nemeritate. (…) De-abia în 1978, câţiva dintre foştii săi învăţăcei vor reuşi să aşeze la mormântul profesorului lor din cimitirul Şerban Vodă, parcela 114, o placă de marmură cu un basorelief din bronz.” (ibidem)
O dată cu I. Petrovici dispărea una dintre figurile proeminente ale gândirii filosofice româneşti.