– P.S. Calinic, tomul din urmă – Veşnicia de zi cu zi – vă „trădează” atât ca narator deosebit, cât şi ca un chibzuit stăpân al cuvintelor şi al situaţiilor de viaţă. Vă gândiţi la un volum strict de gen povestiri, nuvele, roman care să sporească prinosul adus de Moldova, această „Florenţă a României” – aşa cum o numea G. Călinescu – în spiritualitatea naţională? 

– De când mă ştiu şi am început a citi, cartea care vrăjea totul era Amintiri din copilărie. Ion Creangă mi-a rămas drag inimii. De atunci şi până azi mi l-am închipuit în toate felurile: stând răsturnat într-un scaun cât o barcă, citind Catincăi… Soacra cu trei nurori!, hrănindu-se cu găluşti direct din oala de pământ, zdrahon intrând pe uşă la Convorbiri literare, aplecat peste masă, scriind lui Bădia Mihai la Bucureşti, alcătuind între nădufuri manuale pentru dragii lui şcolari… De când l-am cunoscut, mi-a fost mereu dor de el… şi m-aş fi bucurat să scriu mereu, la fel ca el… Îl simt în toată Moldova, în toată ţara asta şi-n lume, duhul lui pluteşte pe deasupra apelor… Mai târziu puţin, mă trezeam în personajele sale, rând pe rând, dar mai ales în poznaşul de Păcală! Când îi citeşti pe Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, D.D. Pătrăşcanu, Caragiale, Hogaş şi Ispirescu, mai că nu-ţi mai vine,/ câte ceva a scrie,/ ca prinos să fie,/ pe aici prin Valahie.