Mircea Florian este unul dintre reprezentanţii străluciţi ai filosofiei româneşti din perioada interbelică, înscriindu-se în curentul filosofic raţionalist alături de marii filosofi români C. Rădulescu-Motru, Petre P. Negulescu, Ion Petrovici, Iosif Brucăr, D.D. Roşca.Filosoful român a militat permanent pentru o filosofie a „datului”, combătând ca nimeni altul filosofia „misologică” ce îşi făcea tot mai mult loc în viaţa culturală europeană şi mai cu seamă în cea românească. „Simţul istoric – nota M. Florian – cu care vremea noastră se mândreşte a făcut să învieze pe planul prezentului filosofii ale căror condiţii de viaţă au dispărut de mult. Nu suntem de fel uimiţi dacă, afară de rare excepţii, deschizând o cercetare asupra filosofiei contemporane, vom descoperi curentele filosofice ca: neoidealismul, neoromantismul, neopozitivismul, neotomismul, precum şi alte neo, chiar neopitagorismul, ca la filosoful german Keyserling.

În acest panteon filosofic, în care fiecare zeitate, cât de măruntă, îşi află un altar şi adoratori credincioşi, filosoful de meserie se simte rătăcit şi alunecă, dacă e prudent, în scepticism; iar dacă nu e profesionist, şi totuşi e însetat de filosofie, va alerga, fără să cerceteze actele de naştere şi drepturile la existenţă, după acea filosofie care face mai mult zgomot şi care, cum se mai zice, «satisface nevoile intime ale inimii omeneşti»”.